Cand m-am dat jos din masina la Sinaia, termometrul de bord arata 9 grade. Cand am ajuns sus, pe platoul Bucegilor, in bataia unui vant rece (dar macar slab), nu mai ramasese decat un grad pana la temperatura de inghet. Dar in tot timpul asta (dedic aceasta constatare celor care cred ca suntem nebuni sa mergem pe  frigul asta pe bicicleta) noua ne-a fost cald! Si la suflet, si la trup.

Dar cine suntem noi? Am fost de fapt vreo 20 de persoane, fete (vreo 3) si baieti, domni si cetateni in etate, din Bucuresti si Brasov – unii au venit pe bicla de la Brasov, restul cu masina sau trenul. Starniti pe facebook, ne-am strans sambata 10 octombrie in Sinaia, pentru traditionala transumanta inversa pe care am pornit-o, cu doi-trei prieteni, acum cativa ani. Ei, da, suntem o turma de mioare cicliste care se catara pe munte, in cautarea iernii…))

Tinta noastra: sa ajungem pe bicla acolo unde cei mai multi urca cu telecabina – sau cu masina (pentru ca drumul pe Paduchiosul a fost bine asfaltat in ultimii ani) de la Sinaia la cabana Piatra Arsa. De ce? Vorba lui Hillary (Edmund): pentru ca avem bicle si pentru ca drumul exista. Si pentru ca scoti limba de-un cot pana la Cuibul Dorului si dupa aia, incepand de pe la 1800 de metri, mai scoti afara si plamanii, disperati dupa o molecula de oxigen in plus.

Asa ca am urcat la Piatra Arsa pe frig si nori si prin nori – si nu pentru ca a fost usor. Ci pentru ca de la o varsta iti plac lucrurile mai grele. In cazul meu, varsta e 48. In cazul lui Nea Marin Cenusa (cel cu tricoul albastru), varsta e 77. In cazul altor participanti, e 22 sau 32…

Pe drum nu prea ai vreme sa te bucuri de mirosul padurii, de vegetatia inca intens verde, ca in Irlanda, de linistea perfecta a unei zile fara vant, de prietenii de-o zi cu care razi si vorbesti gatuit de respiratia grea, ca sa treaca timpul mai usor. Desi, cum va spuneam, noua nu ne place usor.

Am urcat cu 6-8 kilometri pe ora. Pentru cei care vor sa repete drumul, de la iesirea din Sinaia mergi pe drumul de Targoviste pana aproape de cota 1000. Vei vedea la un moment dat, pe dreapta, un indicator: “Cabana Cuibul Dorului”. Acolo am facut dreapta si-am tinut drumul pana sus, pe platou, la intersectia care cred ca se numeste “Dichiu”. Cu noi au urcat si doi caini de la cabana: sa fi fost de la batonul energizant pe care il luasem pentru mine si pana la urma l-am dat lor?

Am avut nevoie de vreo 3 ore sa ajungem pana aici, dar am avut noroc ca n-a plouat si soseaua a fost uscata iar hainele la fel. De fapt, ude pe dinauntru, din cauza efortului. Eu am rezistat cu o ciocolata si un Isostar, preparat din prafuri intr-o sticla de apa. E poza pe undeva mai jos. Altii n-au avut nevoie nici macar de asta. De pe la 1800 de metri, efortul s-a dublat datorita lipsei de oxigen: si asta n-ai cum sa rezolvi cu energizante sau electroliti. De la 8 km/h am scazut la 6 si apoi la 5. Si la final, chiar si asa, am mers in zig-zag, ca sa dozam mai bine efortul. Mi-ar mai fi trebuit o pereche de plamani.

Tot de la 1800 de metri am intrat in nori si umezeala s-a depus imediat pe noi si pe biciclete. La intoarcere, tot ea ne-a acoperit ochelarii, de era nevoie sa ne oprim din loc in loc si sa-i stergem cu manusa, ca sa mai putem vedea ceva. Prin ceata asta, paradoxal, a fost mai periculoasa coborarea, pentru ca am mers cu 30-40 km/h intr-o ceata densa, cu vizibilitate de maxim 20 de metri. A fost la fel de intens ca o cursa cu masina, la 180 la ora…

Dar v-am promis un ghid de urcat, nu un manual de laudat. Ce iti trebuie si cu ce te alegi daca investesti o zi intr-o ascensiune cu bicicleta?

Deci…lucruri necesare pentru o ascensiune de toamna:

Echipamentul uman: 

Combinezon termic pe dedesubt. Asta este numele nou al izmenelor din material sintetic, care tin de cald si raman destul de flexibile sa poti pedala. Pantaloni impermeabili, geaca la fel, casca de placa (nu de bicicleta, e prea frig in ea, chiar daca pui o caciula pe dedesubt). Neaparat ochelari de biking transparenti, ca in majoritatea timpului e nor si particule mici de apa ti se infig in ochi la viteza de coborare. Manusi de ski, iarasi nu de bicla, pentru ca majoritatea timpului si mai ales la coborare, acest tip de biking de iarna seamana ca expunere la frig cu ski-ul.

Echipamentul velo: 

MTB cu foaie cat mai mica, roti nu foarte groase (eu am urcat cu un Giant de oras, de exemplu, pentru ca e un compromis bun intre demultiplicare mare a efortului la pedale si frecare mica cu asfaltul). Tot aici, frane cu disc preferabil. Eu insa m-am descurcat bine si cu cele normale.  Neaparat, dar neaparat, camera de schimb si chei la tine: in cat timp crezi ca vine depanarea de la Bucuresti in creierii muntilor? Iar ca s-o iei pe jos pana in Sinaia cere ore si ore. Prea periculos, ca te apuca noaptea.

Trupul tau: asta e singurul motor

Mai e nevoie insa de ceva: de antrenament. Nu mult, dar consistent in timp. E cu mult mai bine sa tragi cate 10 minute pe zi lejer la sala decat o ora pe saptamana, sa-ti rupi picioarele. Nu poti face acest drum doar cu entuziasm si romantism (cum cred ca s-a lamurit o foarte simpatica domnisoara care a venit cu noi in grup). Si nu poti nu pentru ca nu vrei, ci pentru ca organismul neantrenat nu are resurse pentru asa ceva. Deci inainte de cursa ca asta asigura-te ca faci saptamanal macar 10 kilometri in sa, minim 3 luni. Serios.

Si in incheiere, cifrele sambetei noastre:

Diferenta de nivel: 1235 de metri. Lungime totala: 25 de kilometri din parcul din Sinaia si pana la ciorba binemeritata de la cabana. Am urcat in aproape 4 ore. Si-am coborat intr-una.  Harta de mai jos nu va spune toata povestea, ci doar va arata cum puteti s-o traiti si voi. Va asigur ca merita!

Si-am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea-asa!

There is no ads to display, Please add some