Imi aduc aminte ziua din 1999 in care m-a sunat cineva de la Dilema sa-mi propuna sa scriu acolo. Era iarna. Eram la munte. Zapada era alba afara si scanteia din spatele perdelelor. Dar in mine era mai mult sparkle and shine in secunda aia. 

DILEMA! Iti dai seama? i-am strigat nevestei, cu pulsul 180, de parca primisem o mostenire de la matusa din America.

Dilema? Wow…! mi-a raspuns ea, sincer impresionata. Atat de tare incat imi aduc aminte ca am sarbatorit cu pizza si bere, ceea ce nu suporta nici in ziua de azi, ea fiind de fapt intelectualul fin (citeste consumator de vin) din familie. 

Dupa aia l-am sunat pe patronul meu de atunci. Caci lucram la un alt trust de presa. Si i-am povestit fericit ca Dilema (care in vremea aia era echivalentul de azi al INTREGULUI Facebook) mi-a propus o colaborare. Am crezut ca o sa ma felicite, dar mi-a taiat-o scurt: “nici sa nu te gandesti sa scrii la aia!” 

Era raspunsul standard pentru orice insemna “altii”. Si, pentru prima oara in viata mea, l-am ignorat. Cu speranta ca n-o sa se prinda. Sau ca n-o s-o patesc grav. Un fel de sfidare stealth…

N-am patit-o. Cred ca pana la urma chiar si el m-a citit acolo. Si-am scris 10 ani la Dilema. Fix 10. Pana in 2009.

La inceput, cand erau la ICR, ma si plateau. Pentru patru articole pe luna, care imi luau cel putin trei ore fiecare, primeam echivalentul a doi-trei burgeri la McDo. Dupa ce-au plecat de acolo, am inteles situatia revistei si, vreo cinci ani, n-am mai cerut nimic. Am scris de placere, de bucurie, de companie, de drag de colegi si mai ales din iubire pentru atmosfera Dilemei.

Era o revista care scotea din tine ce era mai bun. Chiar si sa nu fi scris bine, odata admis in club, incepeai sa te dai pe brazda. Caci ii citeai pe ceilalti. Ii invidiai. Si cumva, talentul unei multimi de oameni – stranse virtual, old style, cu cerneala pe hartie – devenea contagios.

Am intrat la Dilema mai curand asimptomatic in privinta asta. Cand am plecat, deja publicasem doua carti de eseuri bazate pe articolele de acolo. 

Pentru asta, infinita recunostinta. Si una dintre formele acestei recunostinte e sa nu vorbesc despre plecare.

Si totusi, de ce azi Dilema nu mai e ce-a fost, chiar daca scapa si de data asta (caci n-ar fi prima framantare a ei)?

Incerc o explicatie. 

Lungimea textului. Cand m-am despartit de ei, textul meu saptamanal avea 4000 de caractere. Nu stiam cati il citesc pe tot. Cati aveau rabdare, cati dadeau pagina. 

Acum stiu. Pentru ca odata cu plecarea de la Dilema am inceput sa scriu pe facebook. Si-aici, sub selectia naturala a interesului oamenilor, am descoperit regulile scrierii in brava lume noua:

1. Daca ai doar o idee abstracta, scrie doar 200 de caractere. Si dupa aia comenteaza cu oamenii.
2. Daca ai idee + emotie, ai dreptul la 4-600 de caractere.
3. Daca ai poveste + emotie, probabil ca ai dreptul la 1000 de caractere. Dar asta se intampla foarte rar.

Cutitul scurt al textului minuscul a rapus dinozaurul intins dintr-o margine in alta de ziar.

Dilema – ca multe alte reviste culturale – a ramas prinsa intr-un tipar literar mic-burghez, al tabietului asezat, al dupa-amiezii line de vara, in sezlong, la tara. Are texte frumoase si unduitoare, largi si pline de falduri… Are eleganta. Si are timp.

Noi nu mai avem.

Azi lumea comunica in codul Morse al postarilor de facebook. Linie. Punct. Linie. Si de la capat. Chiar literatura s-a adaptat, mergand spre un haiku de social media, un gen de continut cu miez de 2-3 randuri din care altadata probabil ca autorul ar fi facut un articol de 2 pagini.

Dilema a ramas ce era. Frumoasa. Cocheta. Inteligenta. 

Doar lumea s-a schimbat in jurul ei. Acum traieste mai repede, vorbeste prescurtat si se uita la video-uri cu scriitori, mai mult decat sa-i citeasca (vezi cazul Harari) . 

Dilema, care era o oglinda a lumii noastre de lupta acum cu o multime de altele mai mici, sparte, cu filtre care te fac sa pari mai frumos si mai inteligent….

Ori Dilema cerea sa fii deja.

Poate. Poate ma insel. Poate ca va merge mai departe. Ceea ce ii si doresc.

Mie unul mi-e dor sa scriu acolo un text, de 4000 de caractere, la rubrica “Talon de participare” si sa ma sune Vasilescu sau Chivu si sa-mi strige: “hai, hai, ca trebuie sa predam!!!”

Asta e raiul, pentru mine: sa scrii pe deadline, intr-o luni pe la pranz, dupa ce toata lumea a predat si doar pe tine te mai asteapta….

Multumesc, dragi fosti colegi ca am putut trai asta, impreuna.

Si uite, sa vezi ironie: textul asta tot de 4000 mi-a iesit…

 

There is no ads to display, Please add some