Anul e 1996. Am venit cu trenul de dimineata la Ploiesti: plecare din gara Bucuresti Nord la 06.05 (nici eu nu stiu cum m-am trezit) si de acolo cu un taxi pana la Strejnic, la vreo doi kilometri de oras.

E o vara calda si cu nori pufosi la 2000 – 2500 de metri inaltime. Stiu unde sunt exact, caci ieri am fost acolo cu instructorul meu, Giga Militaru. Ne-a luat cateva minute bune sa urcam, agatati de elicea unui avion Zlin 142, pe care invat sa zbor de la inceputul anului.

De doua saptamani vin aproape in fiecare zi. In fiecare zi ma urc alaturi de instructor in avion, pornesc motorul si decolez spre Ploiesti sau spre padure, in functie de directia vantului. In  fiecare zi experimentez un lucru pe care nu l-am trait niciodata in viata mea: transpiratia din palme.

Cu stanga tin maneta de gaze (acceleratia motorului). Cu dreapta, stransa pe manerul mansei (care e foarte asemanatoare cu un joystick de calculator) ghidez avionul. In fiecare zi e aceeasi rutina. Decolez, primul viraj, al doilea, lung de linie paralel cu aeroportul, al treilea viraj, permisiune de aterizare, apoi asez avionul, pe trei roti nu cu mult mai mari decat alea de la caruciorul de copii. Il asez cu grija, la 100 de km/h, atent sa nu ma boscorodeasca instructorul.

– Hai, mey, Luciane, daca ar fi avionul tau tot asa l-ai tranti?

Mainile imi transpira pe mansa doar la gandul asta: cum o sa fie aterizarea? O sa ma descurc? Ma cearta din nou? Daca, doamne feri, dau cu o aripa de pamant? Daca nu pun destul palonier si nu vin “cu bila la mijloc”?, cum se zice in limbajul de specialitate.

Azi insa e o zi speciala. Dar inca nu stiu. O astept de vreo saptamana – ziua magica in care instructorul se urca in avion alaturi de tine, se asigura ca e totul ok la bord si-ti spune vorbele pe care orice pilot invatacel le asteapta cu pulsul 180 pe minut.

– Hai ca esti gata. Ia sa vedem cum te descurci si singur!

La mine n-au fost chiar astea. Cand am ajuns la aerodrom era destul de multa agitatie. Dar nu pe langa avioane, ci pe marginea pistei – colegii mei cautau de zor ceva prin iarba. Nu i-am bagat in seama, stiam ca am ora fixa de ajuns, caci instructorul meu tinea la punctualitate. Ne-am urcat ca de obicei in aparat langa hangar, unde ne astepta mecanicul sa ne ajute la plecare. Am verificat ca de obicei magnetourile, temperaturile, robinetul de benzina… si-am luat-o usor spre Teu, locul de unde urma sa incepem decolarea.

– Auzi, tie iti place sa zbori? m-a intrebat Gica in intercomunicatie. Vocea n-avea niciun pic de emotie filtrata prin circuite, dar totusi am simtit-o. 

M-am intors spre el uimit. 

– Cum sa nu-mi placa? Sunt mort dupa cer si dupa avion! ii zic eu.

– Te intreb ca te vad de fiecare data emotionat, imi zice el. Cam transpiri! (si aici rade)

– Pai cum sa nu fiu? si daca imi vand apartamentul n-am decat o zecime din banii sa repar avionul asta, in caz ca-l lovesc! ii raspund eu.

– Auzi, zice Gica. Nu-ti mai face griji de avion. Ai grija de tine acolo sus! Eu am o treaba la birou, da si tu o tura si mai vorbim cand te intorci.

Si cu vorbele astea, Gica a intins mana spre maneta cockpitului, a tras de ea, a deschis cupola si-a sarit afara. Cam in doua secunde.

In momentul ala am realizat. Era ziua cea mare. Ziua de “iesire la simpla”. Adica de zbor in simpla comanda, nu dubla, cu instructor adica, ca pana acum.

La inceput n-am avut nicio emotie, caci era treaba de facut. Automatismele cu care eram deja deprins au intrat in functiune. Cuplat pe maxim pasul elicei. Robinet de benzina pe rezervorul dreapta. Presiunea in lonjeron nominala. Temperaturi in verde. Chiulasa ok. 

– Buna dimineata CZ, aici Costica Elena, cer permisiunea de decolare. 

Costica Elena se numea pe vremea aceea avionul – de la numarul de inmatriculare YR-ZCE. Azi, de cand am trecut la versiunea globala, i-am zice Charlie Echo. Dar, ma rog, sunt detalii.

Am primit permisiunea imediat. Nici “succes”, nici “stiu ca esti prima oara la simpla, ai grija!”. Doar o permisiune de decolare banala.

Am bagat motorul in plin, am rulat mai putin decat ma asteptam pana la viteza V1 (sau poate timpul trecea altfel in  acele momente) si-am simtit ca e momentul sa trag de mansa.

Si dintr-o data s-a facut liniste.

Nu, nu motorul. El mergea. Dar eu nu mai auzeam nimic. 5, 10 metri. Palier. “Il tinem aici, sa mai prinda viteza” se rostogolesc in tacerea asta din minte vorbele lui Gica. 

Dar nu stau mult aici, zburand razant peste aerodrom. “Ai grija la copacii aia dinpre DN1”, aud din nou vocea. Si trag si mai tare de masa. Cu pofta, de data asta.

Si sunt sus. 

Sus. Mai sus. 30. 50. 100 de metri. Deja sunt mai sus decat cel mai inalt bloc din Bucuresti de azi. 150. De aici vad tot Ploiestiul in fata. Incep sa virez stanga si, cum urmaresc orizontul cu privirea, ochii imi cad pe scaunul din dreapta mea.

Gol.

Scaunul era gol.

Si in momentul ala realizez:

SUNT SINGUR intr-un avion FARA PILOT!

Sunt singur, in aer, si nu e nimeni cu mine! 

Realizarea asta ma umple intr-o secunda de un cocktail exploziv de sentimente: 

Spaima. Daca gresesc si mor? Sau, mai rau, stric aparatul si scap sa-mi traiesc viata in rusine?

Dar si…

Fericire! Visez asta demult. De cand eram copil si avioanele astea treceau pe deasupra casei bunicii din Arges. Da, astea, alb cu rosu. Poate chiar asta! Sunt, in sfarsit, PILOT!

Toate gandurile astea si inca 1000 imi treceau prin cap in vreme ce mainile isi faceau, separat de corp si de mintea mea, treaba pentru care fusesera antrenate. Gica inca le vorbea lor, direct. “Redu pasul elicei. Turatia motor, mai jos. 160 km/h e destul. Ai grija la temperatura chiulasei. Bila la mijloc in viraj!”

Eram deja in laterala aeroportului. Ma uit in dreapta si vad ca nimeni nu mai zbura. Cei mai multi dintre colegii mei care cautau prin iarba erau acum stransi langa hangar si se uitau in sus. Spre mine. Eram singurul avion in aer.

Nu mai stiu cum am aterizat. Bine? Rau? Stiu doar ca nu s-a stricat nimic la avion. Si ca am auzit un oftat de usurare in casti, dupa ce-am pus rotile jos. 

– Gata, Lucian, bravo. Acum adu avionul la hangar!

Era o capcana. 

Pe care o stiam deja, dar cumva imi sarise din minte in dimineata asta. Acum stiam ce cautau colegii mei prin iarba dimineata. Si de ce ma asteptau in grup langa hangar, cu un aer nevinovat, dar cu priviri in care lucea deja anticiparea distractiei de a chinui un om. 

Urma botezul aerului.

Nu stiu daca e o traditie romaneasca doar, dar ea se face cam asa: elevii strang de pe camp toti scaietii pe care ii pot gasi. Ii pun pe toti intr-un loc. Dupa care proaspatul elev care se intoarce de la primul lui zbor singur e luat pe sus din avion, purtat pe brate pana la scaieti, dezbracat la fundul gol si tarat prin scaieti de vreo cateva ori, pana ce acele alea ii intra in fund si striga destul de tare incat sa li se faca mila de el.

Mie mi-au lasat chilotii.

Dar chiar si asa, n-am mai putut sa stau pe scaun doua saptamani. Si chiar si dupa o luna ma pomeneam ca mai gaseam in baie cate un ac proaspat iesit de unde il infipsese traditia.

– Care e scopul botezului astuia? l-am intrebat mai tarziu pe Gica, sfarsit de durere.

– E simplu: ca sa tii minte ca, desi azi ai zburat bine si te-ai intors sanatos, pamantul e cateodata nemilos. Si iti poate provoca mai multa durere decat iti inchipui!

Gica nu mai e azi. L-am pierdut la cativa ani dupa, tot din cauza pamantului, iar vorbele lui ma urmaresc si acum.

Si peste ele, uriasul lui cadou: primul meu zbor.

Am scris textul asta la o provocare. Una pornita de la o campanie Dell, care vrea sa stie cand am fost in viata noastra cea mai buna varianta de Eu. 

La mine a fost in dimineata aceea, in care m-am inaltat peste Ploiesti, singur intr-un avion totusi plin ochi. 

Un avion incarcat cu toate visele mele de copil.

Articolul face parte din campania „XPS – Best in Show” susținută de Dell.

XPS a fost catalogat în cadrul CES2020 drept „Best in show” – cel mai bun laptop de 13’’ în categoria sa. XPS susține performanța, provocarea status quo-ului și depășirea limitelor, pentru a livra cea mai bună calitate în afaceri, dar și în viața de zi cu zi.

There is no ads to display, Please add some