Primul lucru care se intampla cand decolezi singur in avion e linistea. Da, motorul uruie undeva in fata. Da, aerul face si el ceva zgomot la 140 de kilometri pe ora. Da, poate si in casti mai vorbesc unii sau altii, in departare.

Dar linistea aia e ciudata, totusi – pentru ca nu zgomotul lipseste, ci oamenii. Avionul are doua locuri, si pana atunci, de cand ai inceput scoala, in dreapta ta era cineva. Mereu cineva, in cazul meu Gica Militaru, instructorul meu de la Aeroclubul Strejnic.

Doar ca in ziua aia, fara nici un avertisment, Gica a venit la mine la avion inainte sa ma urc in el si mi-a spus simplu:

“Azi pleci singur. Ne vedem mai incolo!”

Si mi-a facut cu ochiul. Nu m-am gandit la ce inseamna treaba asta cu ochiul in prima clipa, pentru ca aproape mi s-au taiat picioarele si mintea a decolat deja inainte, spre un salon de spital, cu mine inauntru, cu toate oasele rupte in urma accidentului inevitabil. Pe bune, singur? Astia sunt nebuni, ei nu stiu cat costa avionul asta? Si ca nu am nici macar carnet de conducere?

(Nici o exagerare aici: am zburat inainte sa conduc bine o masina!)

Dar n-am avut ce face. Se uita lumea la mine. Se uita si radea (si veti vedea pana la final de ce). Am urcat in avion, lasand in urma valul acela de emotie pe care il infrunta orice cursant la o scoala de zbor, la primul lui zbor solo.

De fapt niciodata nu ti se spune cand vei iesi “la simpla”, adica singur in avion. Poate ca sa dormi in noaptea de dinainte?

Poate. Dar sa ma intorc in carlinga, prima oara singur. Anul de gratie: 1995. Sau 96? Cine mai stie…Primavara. Ca acum. Soare. Avionul urca spre Ploiesti. Termin decolarea, reduc motorul, pun pasul elicei pe croaziera si am timp sa ma uit in dreapta.

Nimeni. Langa mine, un scaun gol.

“La naiba, sunt singur intr-un avion fara pilot!”

Asta a fost primul gand, inainte sa mi se faca frica, inainte ca transpiratia sa inceapa sa curga din mana pe mansa si de acolo pe podea si, fara indoiala, in capul satenilor din Strejnic, aflati la munca campului, nu ca mine, la plimbare. Singur in avion, ca in bancurile proaste cu maimutza si cu Bula. Doar ca acum imi pasa tare mult de ce pateste Bula!

Cred ca asta a fost una dintre incercarile cele mai mari din viata mea. Pentru ca am trecut brusc, in cateva minute, de la conditia de elev nici macar fruntas la cea de comandant. Adica om care are in grija cel putin o viata – a lui! – daca nu cumva si altele, acolo jos, pe DN1.

Cum am reusit? Cum de-am castigat brusc increderea in mine si in abilitatile mele de pilot?

Ciulinii.

Ciulinii m-au ajutat.

Stai asa, care ciulini?

Sa va explic. In aviatia romaneasca exista o traditie care cred ca se duce inapoi in primele zile ale aviatiei. Botezul pamantului. Cum functioneaza? Simplu: orice elev care face prima lui tura singur in avion e asteptat la aterizare de un comitet de intampinare. Sunt de obicei 7-8 baieti mai vanjosi, alesi dintre ceilalti elevi, care inconjoara avionul, il prind pe pilotul care si-a pierdut virginitatea aviatica si-l duc spre locul de supliciu: o groapa in care au asternut un pat gros de ciulini. Din aia uscati, cu acele lungi, care se infig iute in carne si nu mai ies nici cu penseta! Acolo, pilotul abia aterizat e dezbracat de pantaloni si (scuzati!) chiloti si dat cu fundul prin groapa, pana aduna destui ciulini incat strigatele lui de durere sa se auda si din satul vecin!

Asta ma astepta si pe mine. Si am realizat asta exact in secunda in care mi-am intors privirea de la scaunul gol de langa mine: “mey, pai zburatul e floare la ureche! Sa vezi ce-mi fac aia cand ajung jos, mai ales ca am facut misto de ei cand au patit-o la randul lor!”

Si-asta a fost tot trucul. In primul meu zbor singur in avion nu m-am gandit la nimic altceva decat la ciulinii care ma asteptau jos. Am zburat ca un robot, am aterizat ca un campion si-am incercat sa fug pe la coada aparatului, atunci cand colegii au venit sa ma prinda.

N-am reusit. Si doua saptamani dupa aceea n-am putut sa stau pe scaun. La o luna dupa, inca mai iesea cate un spin. Si deja aveam 10 ore de zbor singur, asezat intr-o parte in scaunul pilotului, ca sa nu ma stramb prea tare la aterizare…)))

Morala?

Cateodata, increderea in tine e acolo, desi nu realizezi. E nevoie doar sa-ti eliberezi mintea si-ai s-o descoperi.

Si da, durerea te ajuta la asta…

There is no ads to display, Please add some