BigMac… beth. Un Shakespeare care iti umple mintea, la Bulandra

Dap, Macbeth. Suna cam old si demodat, azi, cand lumea joaca americani cu nume necunoscute, da’ cool si hipsteresti. Shakespeare? Am adormit deja, o sa ziceti. Poate, dar aici e Shakespeare&Co. Iar Co. e mai important decat orice.

Ce-i cu Macbeth asta?

E o piesa clasica fugita de acasa si maritata cu un poet dadaist. Un spectacol de teatru construit ca un film de actiune. Un Macbeth pentru epoca short attention span: vizual inainte de toate, ritmat (cumva, au gasit loc si pentru un numar de step) si spectaculos in ideile de scenografie (camere de supraveghere si proiectie video? Checked!).

Dar nu e doar atat: e un Macbeth care te strange de gat in momentele cheie, lasandu-ti atat aer cat poti trai, dar niciodata incat sa poti respira usurat. Usurat ca nu esti pe scena, in locul lui. Desi mai toata piesa ai exact senzatia asta!

Regizorul e ceh: MICHAL DOCEKAL. Macbeth,  Marius Chivu. Andreea Bibiri e Lady Macbeth, si … daca as fi critic as pune aici cateva cuvinte bune pentru fiecare actor, cat sa nu ma stric cu nimeni.

2

Ei bine, nu sunt. Eu am stat cu ochii pe Chivu si pe Bibiri.

Nu ca ma uitam pe tavan cat lipseau din scena, dar, nah, ei mi-au cazut cu tronc. Dar si restul trebuie ca sunt bine in rolurile lor, odata ce mi-au ramas chipuri, senzatii si emotii cat cuprinde, din fiecare scena. Ca o saorma cu de toate (incerc sa atrag spre teatru un public cat mai divers, de aici si aluziile fast-food), unde “de toate” inseamna ura si tristete, disperare si chin, gelozie, dispret si lacomie. Fara cartofi prajiti. Dar cu o frumoasa dresura de maini.

Maini, maini peste tot: in aer, in ochii tai, in sange.

Maini si-o ventuza. O ventuza uriasa, ca aia pe care o pui pe parbriz sa-ti tina smartphone-ul. O ventuza pe care o fixeaza pe tine, te ridica si te tine asa, suspendat deasupra scenei. In aer, unde nu poti sa te misti si nici nu vrei si nici nu e intelept: pentru ca nu vrei sa pierzi nicio secunda din cele doua ore si 20 de minute cat tine show-ul.

Pentru ca e show. Chiar daca la final nu castiga nimeni vreun premiu pentru Vocea Scotiei.

Acest Macbeth m-a vindecat de credinta ca artistul nu trebuie sa fie altceva decat un prestator de servicii inhamat la logica ratingului de televiziune. De-abia la piesa asta, dupa multi ani, mi-am adus aminte de ce mergeam la teatru in adolescenta.

img_5209Gesturile actorilor te trimit de la unul la altul cu energia cadrelor dintr-un film din seria Bond. Decorul unui alt ceh te tine la rece intr-un urias frigider mortuar cu vedere la toate pacatele lumii. Iar costumele acestui Macbeth in sacou si chiloti (da, in chiloti) te trimit la romanul care se respecta, asudand la o tuica si-o slana, seara, in bucataria lui.

Dar nu, nu e ca filmele alea romanesti unde se mananca ciorba si nu se spune nimic. Aici vorbim de un Macbeth de social media: facut parca din postari de-ale lui Shakespeare, nu dintr-o piesa de teatru. Like. Comment. Share. Si de la capat.

E atat de bun incat m-au chemat pe mine sa-mi dau cu parerea, stiind foarte bine ca sunt hater si voi scrie ceva urat.

Iar eu o comit, fireste, la final:

E un Macbeth atat de bun inca n-ai cum sa ramai prost la final. 

Nici macar daca erai cand ai intrat in sala.

2 comentarii

  1. Salut Lucian, nu am facebook, ca ti-as fi scris acolo. Te-am ascultat azi dupa-amiaza la radio cand discutai despre gratiere si amnistie, si m-am mirat ca nu te-ai prins de o chestie. Alina din Sibiu cu care te-ai certat in direct si care mintea cu nesimtire era Ana Birchall, ministresa de la fonduri europene. Asculta inregistrarea si spune-mi daca ma insel, dar dupa voce, ton, exprimare mie mi se pare clar ca ea era.

Lasă un răspuns