Dap, Macbeth. Suna cam old si demodat, azi, cand lumea joaca americani cu nume necunoscute, da’ cool si hipsteresti. Shakespeare? Am adormit deja, o sa ziceti. Poate, dar aici e Shakespeare&Co. Iar Co. e mai important decat orice.

Ce-i cu Macbeth asta?

E o piesa clasica fugita de acasa si maritata cu un poet dadaist. Un spectacol de teatru construit ca un film de actiune. Un Macbeth pentru epoca short attention span: vizual inainte de toate, ritmat (cumva, au gasit loc si pentru un numar de step) si spectaculos in ideile de scenografie (camere de supraveghere si proiectie video? Checked!).

Dar nu e doar atat: e un Macbeth care te strange de gat in momentele cheie, lasandu-ti atat aer cat poti trai, dar niciodata incat sa poti respira usurat. Usurat ca nu esti pe scena, in locul lui. Desi mai toata piesa ai exact senzatia asta!

Regizorul e ceh: MICHAL DOCEKAL. Macbeth,  Marius Chivu. Andreea Bibiri e Lady Macbeth, si … daca as fi critic as pune aici cateva cuvinte bune pentru fiecare actor, cat sa nu ma stric cu nimeni.

Ei bine, nu sunt. Eu am stat cu ochii pe Chivu si pe Bibiri.

Nu ca ma uitam pe tavan cat lipseau din scena, dar, nah, ei mi-au cazut cu tronc. Dar si restul trebuie ca sunt bine in rolurile lor, odata ce mi-au ramas chipuri, senzatii si emotii cat cuprinde, din fiecare scena. Ca o saorma cu de toate (incerc sa atrag spre teatru un public cat mai divers, de aici si aluziile fast-food), unde “de toate” inseamna ura si tristete, disperare si chin, gelozie, dispret si lacomie. Fara cartofi prajiti. Dar cu o frumoasa dresura de maini.

Maini, maini peste tot: in aer, in ochii tai, in sange.

Maini si-o ventuza. O ventuza uriasa, ca aia pe care o pui pe parbriz sa-ti tina smartphone-ul. O ventuza pe care o fixeaza pe tine, te ridica si te tine asa, suspendat deasupra scenei. In aer, unde nu poti sa te misti si nici nu vrei si nici nu e intelept: pentru ca nu vrei sa pierzi nicio secunda din cele doua ore si 20 de minute cat tine show-ul.

Pentru ca e show. Chiar daca la final nu castiga nimeni vreun premiu pentru Vocea Scotiei.

Acest Macbeth m-a vindecat de credinta ca artistul nu trebuie sa fie altceva decat un prestator de servicii inhamat la logica ratingului de televiziune. De-abia la piesa asta, dupa multi ani, mi-am adus aminte de ce mergeam la teatru in adolescenta.

Gesturile actorilor te trimit de la unul la altul cu energia cadrelor dintr-un film din seria Bond. Decorul unui alt ceh te tine la rece intr-un urias frigider mortuar cu vedere la toate pacatele lumii. Iar costumele acestui Macbeth in sacou si chiloti (da, in chiloti) te trimit la romanul care se respecta, asudand la o tuica si-o slana, seara, in bucataria lui.

Dar nu, nu e ca filmele alea romanesti unde se mananca ciorba si nu se spune nimic. Aici vorbim de un Macbeth de social media: facut parca din postari de-ale lui Shakespeare, nu dintr-o piesa de teatru. Like. Comment. Share. Si de la capat.

E atat de bun incat m-au chemat pe mine sa-mi dau cu parerea, stiind foarte bine ca sunt hater si voi scrie ceva urat.

Iar eu o comit, fireste, la final:

E un Macbeth atat de bun inca n-ai cum sa ramai prost la final. 

Nici macar daca erai cand ai intrat in sala.

There is no ads to display, Please add some