Bunica citea “mortii” in Romania Libera. Se uita atent: “Ia, il cunosc pe asta? O fi Georgescu de la Pitesti?” Bunica din ziua de azi n-are atata de munca. Chiar daca nu-l cunoaste pe decedatul de la televizor, stie ca trebuie sa-l jeleasca. Ca trebuie sa intre in ritualul de inmormantare simbolica a celebritatii: Breaking News. Biografie. Invitati in studio care l-au cunoscut. Zgonea care l-a citit pe Marquez. Despre morti, numai de bine. Si asa mai departe.

Nu se mai poate muri decent, daca esti celebru. La fel ca la canibali, opera mortului e pe data sfartecata in bucati si aruncata multimii atatate de prezentatori nervosi. Toata lumea clefaie like-uri, toata lumea inghite pe nemestecate share-uri cu citate, absolut toti isi aduc aminte dupa-amiaza aia cand au vazut “Un comisar acuza”.

Nu se mai poate muri in uitare, chiar daca nimeni nu te-a mai sunat, vizitat ori publicat in ultimul deceniu. Moartea e ca un debut de succes: surprinde (in secret) in mod placut pe toata lumea. “Ia uite, s-a dus si Cutare. Ei, celebru sau destept sau amandoua, toti ne ducem. Bine ca eu traiesc!”.

Moartea (Doamne, nu ma fulgera pentru cliseul asta!) e ca un nou inceput. Unul care se intampla, in sfarsit, intr-o lume ideala: Criticii tac. Prosti se fac ca te-au citit. Iar mie mi-e frica sa scriu mai departe. Pentru ca presiunea de a te conforma vaietului general, de a strange randurile in corul bocitoarelor cu facultatea de Literatura la baza e cu mult mai puternica decat constiinta neputincioasa a faptului ca tu personal n-ai avut nicio treaba cu decedatul.

Singurul dezavantaj al gloriei postume? E la fel de vesnica precum inscriptiile de pe porti in satul meu din Arges: “Aici a murit Ionescu Georghe, in etate de 73 de ani. Regrete eterne”.

Puneti-va ceasul sa sune. Si treziti-ma si pe mine la o eternitate si un sfert.

There is no ads to display, Please add some