Mari figuri ale net-ului romanesc

Artistul care a ratat decolarea
Are 37 de ani si ochii usor infundati in orbite. „De la focul creatiei” iti va spune prietena lui, care il divinizeaza. „De la Feteasca Neagra”, iti poate spune, daca o intrebi, casiera de la Mega Image, care ii vinde pansamentul zilnic pentu ratare. „E un geniu”, cred si acum parintii despre el – desi in mod evident omenirea nerecunoscatoare inca nu-l plateste pentru asta, ci pentru un post modest de copywriter intr-o agentie de mana a doua, unde scrie versuri albe pentru margarina galbuie. Uraste Occidentul pentru ca uraste societatile care lucreaza cu repere, cum ar fi talentul sau cota de piata. Daca n-ar fi fost tampeniile astea, acum sigur era si apreciat, si bogat. Desi va rog sa retineti ca el uraste bogatia, un detaliu burghez deasupra caruia pluteste liber, ca un artist fara compromisuri ce este. Cu exceptia situatiilor cand deschide cutia postala si gaseste un vraf de facturi.

Ecologistul de la cratita
Nu mananca nimic procesat, pentru ca marile firme vor sa ne otraveasca si sa ne tina sclavi in acelasi timp. Desigur, nu vede unde e contradictia in a otravi niste oameni de la care vrei, totusi, sa incasezi bani cat mai multa vreme. E pasionat de alfabet, dar n-a invatat inca litera F, pentru ca de 20 de ani se cazneste sa treaca de E. A facut o facultate si a citit ceva carti, dar singura forma de cercetare culturala pe care o practica este lectura ingredientelor, in cautarea temutei, blestematei litere E. Cand o gaseste, e fericit intr-un fel sumbru si plin de sine „v-am zis eu, astia cu UE al lor vor sa ne distruga”. Crede in absolut toate conspiratiile care ii pun intr-o lumina proasta pe cei care produc lucruri de succes, intre care hamburgerul si inghetata pe bat, ambele obtinute, stie el, dintr-o specie de gandaci rosii care traiesc in bucataria lui Obama de la Casa Alba. Dincolo de toate, cea mai mare drama a vietii lui este ca altora nu le pasa de lucrurile astea si traiesc fericiti in societatea de consum. Daca ar putea, ne-ar omori. Dar ii e teama ca ne vom descompune in e-urile din care maine cineva i-ar putea face biscuitii bio de la micul dejun.

Karatistul cu gazele de sist
Pentru el, natura patriei e absolut impecabila si trebuie aparata impotriva a oricui si orice. N-a ridicat niciodata o hartie de pe jos si nu s-a dus sa stranga pet-urile si pungile de plastic de pe campul alminteri curat din imaginatia lui. Cu toate astea, se lupta cu corporatia americana care vrea sa bage in sol un lichid si sa scoata gaz. Ca alternativa, activistul ar prefera ca in sol sa se injecteze niste difuzoare, in care sa se bage muzica de hipsteri, care sa faca florile sa creasca mult mai colorate si sa aiba toate frunze de marijuana ca bonus. Luptatorul cu gazele astea e de cele mai multe ori bine intentionat si vrea sa faca un lucru maret in viata. N-a reusit cu viata lui, acum incearca cu a altora, poate tine. Mai ales daca lucreaza in echipa. In mod bizar, uraste americanii si are o parere buna despre rusi. Nu pentru ca e platit, ci pur si simplu pentru ca ii vine foarte usor sa simpatizeze cu aia care nu obtin in mod natural simpatia nimanui, exact ca el.

ONG-istul imbatranit in bune
De cand se stie, face fapte bune si salveaza cate ceva. In vremea lui Caragiale, job-ul lui ar fi fost sa dea mustele afara din Cismigiu. Azi, are treaba sa dea mustelor un cuvant important de spus in societate, pentru ca si ele au drepturi, chiar daca sunt muste si proaste. Sau, ma rog, parte a unei minoritati fragile. Genul asta de om nu poate sa stea locului, de exemplu intr-un job care produce chestii plicticoase, cum ar fi atomobile sau halva. Nu, el trebuie sa activeze, adica sa se apuce de 10 lucruri si sa nu termine niciunul. A salvat pe vremuri padurile, delta, traditiile populare si onoarea jurnalismului. Azi, cu toate aceste lucruri rezolvate, e fortat sa se apuce de treburi mai mari. Tara. Planeta. Sistemul solar. Petitia lui pentru incetarea explorarii planetei Jupiter cu radio-telescoape a fost egalata in succes doar de flash-mob-ul impotriva flash-mob-urilor de dreapta. Pentru ca, am uitat sa va spun, ONG-istul batran e si stagist. E singurul caz de proletar care n-a muncit nicio zi in viata lui, dar cu toate astea simte nedreptatea exploatarii!

Revolutionarul de facebook
Are cea mai avansata capacitate de a-si crede propriile minciuni pe care am vazut-o vreodata la un animal fara pene. Injura presa ca minte, dar nici una dintre stirile pe care le da share pe pagina nu nu a fost vreodata verificata de cineva. Vrea sa distruga sistemul oprimant care ne tine pe toti sclavi, fara sa se mire ca sunt miliarde de oameni in lumea asta care ar vrea sa fie in locul nostru, cu net mobil, timp liber, bere, tigari si jandarmi timizi. Revolutionarul de net e revoltat ca principiu, nu ca are motive. El intai are starea si dupa aia cauta solutii s-o puna pe seama a ceva. Cand nu e Oprescu e Ponta, cand nu e Ponta e Chevron, cand nu e Chevron e McDonalds si cand nu e McDonalds e nasol, ca gagica lui nu stie sa gateasca. Revolutionarul asta vrea sa dea sistemul jos ca sa nu mai avem sefi, desi, daca-l intrebi in privat e de acord sa preia portofoliul Ministerului pentru Arte Frumoase si Ars Aiurea, din primul guvern de dupa preluarea puterii. De obicei, acest gen de om citeste mult si gandeste si mai mult, insa atunci cand actioneaza in public, e greu sa gasesti deosebiri intre el si un copil de gradinita suparat ca i-a fost luata inghetata. Pentru ca mi-e simpatic, azi ii dau un motiv in plus sa se revolte: eu am doua inghetate!

bosch

19 comments

  1. De ce artistul ratat, totusi? Pe cine deranjeaza el atat de mult? Adica, care e problema tipului, ca inca spera sa fie remarcat? Ca inca spera ca cineva ii va descoperi viziunea? Sau daca nu-ti iese din prima trebuie sa renunti automat. Din nou, de ce sa nu fie copyWRITER? Chiar omul n-are voie nici sa exploateze mica lui indemanare pentru a castiga un ban, sau trebuie neaparat sa fie maturator de fata blocului.

    Breakthrough-ul de artist depinde de foarte multe variabile, iar foarte multi oameni cu viziune sau talent nu vor fi descoperiti niciodata. Este vorba si de cum difuzezi arta ta. Unora le e rusine sa ceara like-uri, sa o bage pe gat, sa creeze hype, sa se ocupe de micile subterfugii care sa le ajute creatia sa fie vazuta de cine trebuie. Pana la urma, artistul e un om de foarte multe ori introvertit, care foarte frecvent este complet nesigur de propria creatie.

    Mi se pare ca mica ta descriere provine dintr-o mai mare antipatie personala care nu are ce cauta in articolul asta.

    Sper ca esti Mandru-ță!

      • Poti totusi sa te alinti asa cum faci in rasunsuri…daca nu „reusit” povestea poate dregem dupa…
        Nu am sesizat nuanta „autobiografica” , frustrarea insa…da.
        Avem toti cate putin din toate si din acest motiv nu este necesar sa ne alintam marcand nuante auto…ce o fi.

  2. Pai cred ca poti face aceasta satira pe seama orcui. Toti au si ceva de care nu ne place. Poate cu exceptia lui Richard Dowkins. Vreau sa spun a celor ca el. Dar nu-i nimic ca satirizati vor fi si ei de altii. Mare inventie roata…

  3. Da chiar asa, de ce sunt atatia nemultumiti? Si eu dau peste tot de ei, ca numitor comun observ antiamericanismul si o pronuntata neincredere in tot ceea ce sursele importante occidentale spun, fie ca vorbim de CNN, Euronews, Eurostat, Standard and Poor, etc. O fi doar dorinta de a fi trendy? Sau ceva din educatia lor ii impinge sa nu accepte chestiile evidente? Stiu ca si eu am avut o perioada de stanga pe la 20 de ani dar mi-a trecut repede cand am inceput sa lucrez. Se pare ca unora nu le trece decat cand mor.

  4. Bine, acum nu toti am avut sansa ta sa lingem la dos de mari comunisti cum ai apucat tu cu Silviu Brucan, intre prieteni Saul Bruckner,

    Ai prins multe de la „dom profesor”, nu ?

    Pun pariu ca cenzurezi comentariul asta.

  5. Ai uitat papagalul: omul fara idei personale in viata reala, care sare pe net si incearca sa epateze in orice mod, fel sau pozitie

  6. Inspirat articolul! Dacă nu este adevărat, este cel puţin amuzant, însă eu cred în doza lui serioasă de adevăr. Totuşi cred că suferă de ce suferim toţi, de sindromul excluderii din critică. Orice am spune, în sensul că autorul se vede sau spune că se vede pe sine undeva în critică, iar critica e în fapt şi un fel de autocritică, ea lipseşte în mai toate părţile elementare. Domnul Cătălin Ştefănescu scrisese un articol excepţional pe această temă în Dilema Veche, se numea „Evadarea din prostime” (http://dilemaveche.ro/sectiune/tilc-show/articol/evadarea-prostime). Cu articolul dumneavoastra puteţi intra confortabil în aria critici dumnealui, iar comparativ cu domnul Cătălin Ştefănescu, dumneavoastră aveţi de învăţat încă multe despre a fi jurnalist. Poate că nu sunteţi un „jurnalist ratat”, adică nu sunteţi pentru că nu am avea unde să-i încadrăm pe badea, ciuvică sau gâdea, însă nici nu păreţi a fi unul veritabil. Este doar o opinie sinceră, însă reafirm că articolul de faţă mi-a plăcut!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s