M-am nascut in Bucuresti, orasul in care gri-ul stie mai multe nuante decat cartea aceea celebra, cu cele 50. Am copilarit in Popa Nan, sub copaci care vazusera vremuri mai bune si-apoi in Pantelimon, langa vecini care nu vazusera niciodata o carte.

Multa vreme nu mi-a placut patria mea. In vremea copilariei si adolescentei avea prea multe reguli si prea putina ciocolata. Apoi prea putine reguli. Si mult prea mult fast-food. Prima patrie avea pancarte cu prea mult rosu, a doua are obraze cu multa, multa rezistenta la orice rusine.

Daca ma intrebi ce inseamna tara mea, stiu sa-ti spun doar semne particulare, ca la politie, ca sa n-o confundam: sticlele goale de pe marginea oricarui drum sau mintile pline din clasa Economy a oricarui avion care pleaca. Exportam oameni. Si ne plangem de ei, in acelasi timp. Daca ironia ar fi o toamna, am fi tara cu cele mai multe frunze din lume.

Poate ca ati inteles deja unde bat: e complicat sa-ti iubesti tara cand esti roman. Dar in acelasi timp ai marele, uriasul noroc ca exista altceva, cu mult mai tandru si atragator, cu mult mai dulce-acrisor, cu mult mai lipit de suflet ca marca de scrisoare si frunza codrului de destinul haiducului.

E vorba, fireste, de limba romana. Singura limba din lume cu doua utilizari: vorbit si locuit. Limba care ne tine loc de patrie, atunci cand patria nu ne mai tine de cald. Limba in care ne-am nascut, in care ne lafaim in mii de cuvinte, ca niste moguli ai sensului si intelesului. Limba in care ne-am facut palat din caramizi de carti. Limba in care ne simtim in pace in fiecare seara, atunci cand patria reala n-a fost in stare sa ne dea decat 40 de metri patrati de beton si vecini si zgomot.

In limba asta e mult mai bine ca in realitate. Aici totul ne iese, pentru ca nu e nimic pe care ea sa nu-l poata spune. Aici uratul e frumos, meschinul e sublim, jegul e poetic si banul se uita la noi, ca monoclu al lui Uciga-l toaca. Aici, in limba noastra, dorul e atat de intens incat, cateodata, din intamplare, mai scapa si-n vietile noastre un pic. Ne facem bucuriile din cuvinte si binele din prepozitii si traim asa, pana la adanci batraneti, pana cand romana isi face ultima datorie catre noi, in vorbe putine, pe o cruce.

Traim in limba noastra. Muncim in romana. Suntem cetateni ai graiului chiar si cand renuntam la pasaportul ala roscat care incepe, cu mult prea prozaic cu “Numele si Prenumele”

Sa fie clar: in limba romana nu exista viza de intrare sau vama. Intra cine poate? Nu. Intra cine simte. Aici traim iluminati de geometria vorbelor noastre, chiar si in intunericul de la Cercul Polar. Lumea ne stie dupa nota de plata la telefon. Dupa ritm: 3 cuvinte pe secunda e prea putin aici. Pentru ca viata e prea scurta cata romana avem de trait.

Pentru ca asta e etnia noastra: suntem de-un neam cu vorbele bunicului. Si de-o faptura cu sensul lor adanc, de fiecare data altul, pentru fiecare.

Suntem nascuti in limba romana.

Pe dreapta, cum intri, in parcul cu statui de poeti.

There is no ads to display, Please add some