Anul era 1986. Si eu in clasa a XII-a. Varsta la care mintea iti zboara la departari. Dar si vremea in care Romania se oprea la Dunare, la Arad si Timisoara, la Constanta si Suceava. 

Dar nu doar granitele erau inchise, ci si noi, fiecare in el insusi. Oamenii se urneau cu greu la vorba, speriati ca ar putea sa spuna ceva ce nu era permis – si in vremea aia, in tara noastra, tot ce nu era permis era de fapt interzis.

Era si o vara frumoasa. Atat de frumoasa, incat mi-am petrecut-o in jurul unei fete, cu viteza unui satelit in orbita joasa. Si cu atentia pentru scoala identica cu cea a unui functionar la ghiseu, intr-o institutie de stat. Adica spre zero, sa ma scuzati.

Altfel spus, n-am invatat nimic. Si in anul ala aveam examen de admitere in facultate. Examen greu, cu matematica si fizica. Si tot ce stiam erau poeziile pe care le invatam pe dinafara sa le spun fetei.

In vremea aceea, mama era asistenta medicala la spitalul “23 August”. Si medicul cu care lucra se numea Velio. Doctor Velio. Cred ca numele e italian, dar omul era cat se poate de roman.

Nici nu mai stiu care era numele lui de botez. Imi aduc aminte de ochelarii lui cu rama groasa, din anii 70, de vocea impunatoare, de cartile citite intr-o viata pe care le vedeai in ochii lui si-n felul in care vorbea.

Pe el l-am vazut primul cand am dat buzna in cabinet dupa examenul meu de admitere la facultate. Venisem sa-i spun mamei, caci pe vremea aceea nu erau mobile si nici la spital nu o gaseam prea usor pe fix.

Picasem. 

Cu vreo 3 si ceva sau 4, nu mai stiu. Dupa un an in care mama investise in mine micile ei economii (ma crestea singura, despartita de ani buni de tata), picasem la facultate.

Nu stiu unde era ea… lipsea cateva minute. Asa ca prima oara vestea i-am dat-o doctorului Velio. Si el mi-a raspuns cu cateva vorbe ca o injectie brusca cu rusine:

“-Bine mai, Luciane, sa-i faci tu mamei tale asa ceva… dupa cat s-a chinuit pentru tine? Nici nu stii cat i-a fost de greu, nici nu stii…! Noi aici o vedem, acasa n-a vrut sa te lase sa simti nimic!”

Eram deja suparat – dar vorbele lui mi-au trecut prin piele, prin carne si prin nervi si s-au oprit direct in inima. 

Si-atunci mi-a fost rusine rau. In gura, gustul amar a explodat ca o pruna necoapta. Si-n ochi…

N-a mai fost nevoie sa-i explic mamei. A inteles imediat ce a intrat si m-a vazut.

EPILOG

In vara aia am plecat in armata. Fata m-a parasit. Timpul a trecut. Si cand m-am intors m-am apucat de treaba si-am intrat la facultate. Nu, nu pentru mine, ci pentru mama. Tratamentul doctorului Velio, dintr-o singura pilula, functionase.

Saptamana asta m-am gandit la el, cand cei de la Medlife m-au provocat sa le povestesc de cel mai important medic din viata mea. Doctorul Velio a plecat la pensie demult, dar sper ca acolo undeva, intr-un cabinet de pe colt al oricarui spital, cu ochelari cu rama groasa, exista un medic care iti face bine nu doar trupul, ci si sufletul.

Pana la urma, ce s-ar face unul fara altul, intregi?

Si pana la urma, ce altceva astepti, de fapt, de la un medic caruia ii pui in maini viata ta?

***

Acest material face parte din campania Medicii schimbării, un demers MedLife menit să crească încrederea românilor în sistemul de sănătate. Inițiativa aduce în prim plan modelele pozitive din sistemului medical românesc și arată că evoluția se produce din interior, inspirându-ne să avem încredere în profesioniștii care forțează schimbarea de paradigmă. Curajoșii, întreprinzătorii, vizionarii, cei care împotriva lipsurilor sau a lacunelor sistemului reușesc să-l reformeze puțin câte puțin, în fiecare zi. 

Medicii schimbării contureză portretele unor medici excepționali și prezintă exemple de bună practică din întreaga țară, atât din sistemul privat, cât și din cel de stat. Povestea pe care tocmai ați citit-o, cea a caravanei medicilor de la sate, completează seria poveștilor de pe platforma campaniei. 

There is no ads to display, Please add some