Am început să uit care dintre rudele mele au murit. Mă trezesc cîteodată gîndindu-mă cu remuşcare că n-am mai sunat de mult cutare mătuşă de pe lîngă Piaţa Chibrit, că n-am mai trecut pe la bunici, că nu mai ştiu ce face unchiul cam beţiv şi nici uncheşii din satul de pe lîngă Dunare pe care abia îl găsesc pe hartă.

Probabil că aşa e cînd ai (avut) o familie mare: fiecare îşi face un loc în mintea ta, care devine ca o sufragerie uriaşă capabilă să adune la masă zeci de oameni. Cînd ei se ridică şi pleacă, trebuie să pui ceva pe scaunele alea. Şi-atunci le aduci fantomele înapoi, le pui să vorbească, mai stai oleacă cu ele. Nu e greu şi nici patologic: replici au rămas destule în urma morţilor. Le auzi încă glasul, înregistrat pe placa de patefon a amintirilor din copilărie. Nici măcar nu ţi-e dor de ei pentru că ei, aşa cum erau, sînt încă acolo. Doar că nu-i poţi suna. Dar nici aici nu e vreo deosebire: nici cînd trăiau nu-i căutai prea des.

La 45 de ani ai mei, cele mai multe dintre rudele cu care am crescut sînt moarte. Reuniunea de familie din casa de la ţară se mai poate întîmpla doar în minte: din şapte copii ai bunicilor rămîn cu adevărat trei strănepoţi. În 1980 dormeam cîte trei în pat, în noaptea de Paşti. Acum are fiecare camera lui, iar dacă ciuleşti urechile, îi poţi auzi pe ceilalţi, care s-au dus, foindu-se încă, tuşind, plecînd la o ţigară pe prispă. Dimineaţa te aştepţi să mai vină lume, însă te aduce cu picioarele pe pămînt numărătoarea: Mihai a plecat primul, apoi conul Georgică, apoi Mamaie, Aneluşa, Ion, Tanţa, Nenea Dan…

Între moarte şi viaţă nu mai văd aşa o graniţă păzită, cu sîrmă ghimpată şi grăniceri înţepaţi. Într-un fel, existenţa noastră a intrat şi ea în Uniunea Europeană: trecem uşor, cu puţine acte, din viaţă în locul de veci deja pregătit, cu cruce de marmură, pe care nu mai e nevoie decît să treci anul, căci numele se ştie – sîntem o familie organizată. Cei care au rămas nu mai plîng aşa de mult, tocmai pentru că ştiu ce urmează. Ca o naştere inversă, înmormîntarea se celebrează aproape, cu credinţa că rămînem împreună, orice-ar fi.

Străini mai în vîrstă, cu care ajung la astfel de intimităţi, îmi povestesc cu groază de sentimentul că urmezi tu. La mine în familie groaza lipseşte de la cei aflaţi pe lista de priorităţi, tocmai pentru că mult prea mulţi s-au dus ca să te mai simţi bine aici. Atei şi credincioşi, aşteptăm să ne întîlnim în nimic sau în veşnicie. Şansele sînt cam de 50-50, credea bunicul.

O să vedem cum i-a fost norocul, pînă la urmă.

 

 

(prima oara publicat in Dilema, anii 2000)

There is no ads to display, Please add some