La jumatatea cursei, cineva vomita peste bord.
E stres? Sunt valuri? E sigur doar ca suntem la 2 mile larg de Neptun, dupa 6 ore pe mare, in vant de 20-25 de noduri si cu inima in gat. Ajungem?
Nu, nu e despre a scapa cu viata. E daca iesim cu un loc mai sus decat barca din fata noastra. Daca reusim sa pastram distanta fata de cea din spate. Daca la urmatoarea volta vom reusi sa strangem focul (vela din fata) destul de repede si fara sa fluture prea tare, rapindu-ne pretioasele secunde economisite din carma, pana atunci.
Suntem amatori.
Asta e regula la cursele mele de ciclism, asta e regula si in echipajul de yachting. Nimeni nu se pricepe prea tare, si asta ma include si pe mine. Suntem amici, colegi, oaste de stransura. Suntem aici sa invatam ceva, inainte sa invatam atat de bine incat sa nu mai bagam de seama marea, imaginea norilor stransi spre orizont si curcubeul de scurta durata care iti apare inaintea ochilor atunci cand un val mai puternic loveste prova barcii si se sparge in mii de stropi homeopatici.
Ce boala tratam cu barca, la regatta?
Ego-ul umflat al omului, care se intalneste, in sfarsit, dupa atata vreme de dominatie pe uscat, cu forta si mai mare a Naturii? Marea nu poate fi imblanzita decat cu transatlantice, ori noi avem doar o coaja de nuca. Din fibra de sticla, dar tot nuca. De-aia, poate, unul dintre mecanisme, cursorul pe care se plimba prinderea velei din fata se numeste “Nuca focului”. Sau poate ca nu de aia.
Suntem aici: Andrei, Cristina, Raluca, Stefan si cu mine.
Dintre toti, doar eu mai fost la mai mult de 4 regatte, dar datorita varstei nu mi le amintesc prea bine…) Asa ca ne organizam cum putem. Invatam din mers. Ne cocotam pe bordul din vant, ca sa echilibram un pic barca, bandata (adica inclinata) de vantul puternic dinspre sud, care aduce curand cu el si valuri cu creasta de spuma.
Suntem aici si ne e frig la inceput. Dupa aia ne e frig si rau. Si mai tarziu, ne e frig si rau si blestemam in gand momentul in care ne-a dat prin cap sa iesim pe mare. Ce-avea la terasa, acum? Cu ce greseau 2-3 beri, in loc sa inghitim apa sarata la fiecare val si sa ne intrebam daca pantofii uzi o sa mai poata fi recuperati?
Suntem aici, in vreme ce eu tip in momentele tensionate, in vreme ce cineva se duce la pupa sa vada unde e loc de “dat la peste micul dejun”, in vreme ce altcineva se uita in zare cu maxilarul inclestat, sa nu pateasca la fel. Suntem aici 7 ore, 30 de mile marine si-o viata de om.
Am zis de om? Marinarul nu e asa ceva. E jumatate peste, un sfert yachtman (sau woman) si restul ce vreti voi si ce il lasa sufletul.
Ieri, in prima zi de cursa, marinarul asta s-a nascut in patru oameni adusi de pe uscat, la noi in echipaj.
Sa fie intr-un ceas bun. Pardon, intr-un cart bun!
Lucian Mindruta,
skipper, Echipa de Yachting Tiriac Auto / Mercedes-Benz
There is no ads to display, Please add some