Cel mai rau lucru la vacanta adultilor e ca stii mereu cand se termina. De obicei in 10 zile. Alteori in 14, daca esti cuminte. In 25 de ani de presa n-am avut niciodata mai mult de-atat. Trei saptamani? Da’ cine ma cred? Mars inapoi la serviciu!

Tocmai de aceea ma urmareste mirajul unei vacante ca de scolar. O vacanta pana la orizontul toamnei. O vacanta atat de lunga incat sa nu poti numara zilele fara calculator. O vacanta de vis lung, care nu se termina cu un ceas desteptator la 7:30.

Anul asta mi s-a implinit. Va scutesc de detalii (am trecut de la statutul de salariat la cel de antreprenor), in afara de unul: anul asta persoana la care am facut cerere de concediu am fost chiar eu. Si, surpriza, mi-am aprobat unul lung, care a inceput in mod neobisuit cu o saptamana de drum prin Europa cu baiatul meu cel mare.

N-am mai fost de mult departe cu masina. Sa fie 7-8 ani? Ultima oara cand mi s-a intamplat, cel putin un copil plangea in spate sa se dea jos, in vreme ce altul mirosea urat, in tacere, uitandu-se la noi cu ochii mari. Pampers time!

De data asta cel mai mic copil a ramas acasa, pentru ca el e prea mare sa mai mearga la targuri de avioane. Iar cel mare s-a bucurat doar de compania mea si de locul din fata, chiar daca avea inainte 1600 de kilometri, de facut in 3 zile la dus si doua la intors.

Prima dilema a fost alegerea traseului in Romania: Transilvania sau Oltenia? Am ales pana la urma Oltenia (Pitesti – Craiova – Portile de Fier – Timisoara) pentru ca imi era dor de Dunare si pentru ca Mihai nu vazuse niciodata hidrocentrala.

A fost cu mult mai usor si placut decat ne inchipuiam. Lipsa autostrazii a fost suplinita de traficul mai lejer, fara multe camioane dupa Craiova si de cei 177 de cai ai motorului de la C-Klasse. Am oprit pe malul Dunarii la Taverna Sarbului si-am facut si-o incursiune la Cazane, sa testam terenul pentru o expeditie cu bicla.

Herculane a fost ca un mar verde: dulce-acrisor. Amintirile vacantelor cu bunica s-au estompat insa in prezentul modest si ruginit al unei statiuni pe care cred ca austriecii ar fi ingrijit-o mai cu atentie. Pacat de ea.

Am iesit apoi din tara, spre Lumea Autostrazilor – numele sub care Vestul ar merita sa fie cu adevarat cunoscut. Autostrazi bune, marginite cu garduri de lemn in Ungaria (foarte simpatice, chiar daca pe alocuri rupte) si punctate cu popasuri cu restaurante scumpe din Austria incolo. Am mers ore si ore fara sa simtim oboseala. Si nu pentru ca era autostrada neaparat, ci mai degraba pentru ca de indata ce iesi din tara, chiar si cel mai isteric sofer roman se cuminteste.

N-am avut parte de nici un flash. Masinile cu numar de Romania asteptau dintr-o data cuminti in spatele meu sa le observ. Masinile nemtesti si austriece se puneau si ele la coada fara sa cracneasca atunci cand eu depaseam. In general, lumea era politicoasa chiar si acolo unde nu era limita de viteza si se mai intampla sa mai incetinesti, in depasire, pe vreun proprietar de masina sportiva. Care si el astepta fara sa cracneasca, de parca nu era drumul lui, ci al meu, doar al meu….

Nu intrati in orase. Asta e sfatul meu: chiar daca vreti sa vedeti Budapesta sau Viena, orasele europene sunt o capcana: iti ia minim 3 ore sa intri si sa iesi, iar in centru adaugi jumatate de ora pentru gasirea unui loc de parcare scump si inghesuit. Daca esti pe drum cu o destinatie clara si timp limitat, cel mai frumos e sa vizitezi orasele mai mici, cu care un castel, doua hanuri si un drum de acces de maxim 5 km pana la autostrada. Gasesti din astea berechet, mai ales in Germania, unde toata lumea si-a facut, la un moment dat in istorie, cate un castel. Cred ca se mai fabrica si acum.

Eu insa n-am fost atat de destept, asa ca am condus prin Budapesta fara sa ma dau jos din masina (4 ore, ca se lucra si la linia de tramvai), Viena (6 ore, dar cu vizitarea centrului plus masa), Munchen (5 ore, tot cu centrul vechi si cu restaurant acolo). Asa ca am ajuns noaptea tarziu in fiecare din punctele de popas prevazute.

Am dormit in orase mici: dupa Timisoara, Linz si Bregenz. Tocmai ca sa nu ne ia mult intrarea si iesirea. La intoarcere ne-am descurcat cu un drum direct Bregenz – Timisoara, terminat in aproximativ 14 ore.

Vigneta am luat-o din Romania si pentru Austria si pentru Ungaria, in ultimul sat de dinainte de granita – cred ca Cenad. Pana acum nu am primit amenda, deci era pe bune. Germania nu are inca taxe de drum pentru straini, dar aud ca va introduce anul asta.

Cat am facut? Hai mai bine sa va spun media, ca va ajuta mai mult: 130 km/h in Germania (unde am avut multe portiuni cu 160-180), 110 in Austria si vreo 80-90 in Romania. Peste tot am mers cu viteza legala, dar am mai oprit macar odata la doua ore pentru cafea si sandvisuri. 

Cateva vorbe si despre celebra autostrada nemteasca cu viteza nelimitata: la inceput ideea de a merge cu 200 la ora fara nici un fel de oprelisti mi s-a parut tentanta. Mai ales ca aveam si o masina capabila de asa ceva la drum lung si fara probleme: modelul nou de Mercedes-Benz C220, de la Tiriac Auto (merci, dragilor). Insa dupa primele doua minute am realizat ca pierd mult din peisaj si ca drumul devine prea stresant ca sa mai fie vorba de o vacanta. Pur si simplu trebuia sa fiu prea atent la trafic! Asa ca m-am intors la un mult mai confortabil 140…

Peste tot am mers cu viteza legala, chiar si in satele unguresti unde pe alocuri aveam limitare la 30. Am folosit un soft de GPS dedicat (iGo), pentru ca Google Maps si Waze, cu care sunt obisnuit din Romania, insista sa downloadeze in roaming si costurile s-ar fi dus prea departe.

Consum real? 7 in Romania, 6,5 in Ungaria si Austria, 7,5 in Germania (unde am mers un pic mai repede). IN general, Romania nu cere atat de mult combustibil ca o tara in care poti sa dai talpa cat vrei. Dar fireste ca cel mai ieftin e in tarile cu autostrazi limitate. Esti pur si simplu stimulat sa consumi putin. Una peste alta, 1600 de kilometri dus-intors ne-au costat cam trei plinuri, deci pana in 1200 de lei. Mai bine ca avionul, chiar si numai cu doi pasageri.

Oboseala? Doar la dus si doar de la soare si mult mers pe jos in orase. Am avut noroc si de masina, incredibil de bine insonorizata si de copil (mare si tacut) si care a pus si muzica care imi place mie (daca nu se repeta prea mult): The Beatles.

Cu ce ne-am ales? Cu un targ de avioane (de asta ne-am si dus) si mai ales cu experienta unor tari cu orase mari asezate totusi la distante mici intre ele. Cam asta e de fapt si secretul Europei: e de fapt un loc mic in care ideile si oamenii se pot conecta repede si usor.

Pentru asta nu sunt suficiente insa drumurile bune: mai trebuie sa si deschizi ochii si sa vrei sa duci acasa un exemplu bun. Dar despre asta, in urmatoarea poveste…

There is no ads to display, Please add some