Cum am adormit la cursa pe mare

Se spune ca omul a evoluat in apa. Ca e o maimuta acvatica si ca de-aia n-are prea mult par si se intoarce mereu, cand are timp sau ii da mana, pe plaja. Si de acolo in apa. Si de acolo spre orizontul marii, singurul continent pe care mai e posibil sa fii explorator si-n ziua de azi. Chiar si cand ai citit toate cartile despre mare din limba romana.

Eu sunt o maimuta acvatica deja re-adaptata la viata marina. Pot trai o saptamana separat de apa de doar 5 milimetri de fibra de sticla. Pot rezista doar cu sandvisuri cu branza si ardei, peste care sarea vine amestecata cu apa la fiecare val, fara sa mai fie nevoie de solnita. Sunt in perfecta armonie cu mediul meu, o combinatie cu otel si plastic, ca un costum de baie mai mare si care te tine un pic intre idei. Simturile mele se rezuma la acele giruetei, de care am devenit dependent ca de seringa de heroina. Vant, directie, curent, viteza pe GPS. Asta e tot ceea ce trebuie sa stii in viata. Asta e, de fapt, viata. Restul sunt detalii care apartin mortii sufletesti a celor de pe uscat.

IMG_7742

Vara, gradina zoologica ce sunt se muta la mare. Traiesc acolo in fiecare zi, chiar si cand, in vremelnicia saptamanii, sunt nevoit sa ridic velele din hartii si powerpointuri ale biroului, pentru a naviga in week-end cu panze adevarate. In capul meu insa creierul pluteste mai tot timpul in apa de mare cu deditzei si alge, cu stabilopozi miniaturali si valuri dintr-o vedere kitsch.

Povestea asta nu e deci povestea cursei Poseidon Kaliakria, ci mai degraba a starilor, incercarilor si umorilor prin care trece un amator intr-o intrecere pe mare.

Chiar, ce cautam aici? De ce sa te urci pe o barca cu vele care pluteste linistita la 100 de metri de plaja din Eforie si sa pleci, 107 kilometri mai departe, cu vant potrivnic, ploaie la discretie, noapte, valuri si singuratate? De ce sa nu stai matale aici, la ancora, mai ales daca berea s-a racit suficient si nu e absolut nimic care sa te poata deranja: muzica de la terase nu se aude la mai mult de o mila, iar oamenii care ajung la tine cu ski-jet-ul nu pot ramane prea mult, pentru ca prietenele care le stau in carca trebuie scuturate ca sa se emotioneze, exact ca sampania.

P1030161

Am plecat de la Eforie spre Balcic cu cateva cifre in cap: 107 kilometri. Viteza maxima: 10 kilometri pe ora. Viteza reala, adica spre tinta calatoriei noastre (si nu in zig-zag, asa cum se face cand ai vantul din fata): 2 kilometri pe ora. Doi. Pe ora. Vizibili la fiecare apropiere de mal, cand constati ca oamenii care merg pe jos pe-acolo, prin pustiul coastei bulgaresti, sunt mai rapizi ca tine!

Chiar, ati pleca la drum pe jos de la Bucuresti la Pitesti stiind ca la doi pasi in fata trebuie sa faceti unul inapoi? Stiind ca nu va puteti opri decat cu riscul de a pierde cursa? Ei bine, daca ati facut macar o data in viata tampenia asta sunteti in stare sa intelegeti nebunia noastra.

Altfel spus, am plecat la 9 dimineata din Eforie si am ajuns la 9 seara, ajutati de vant bun, la Capul Sabla, un pic mai la sud de Mangalia. De-acolo insa ne-a lasat norocul corabierilor si-acolo am inceput tangoul voltelor. Vant din fata puternic, nimic de facut decat sa te guduri pe langa el ca un maidanez pe langa trecatorii cu plase incarcate. In plus, haine groase. Extra-ploaie. Frig. Si iarasi volte, stanga-dreapta.

P1030177

Odata cu apusul, apare in departare si Capul Caliacra. Numai ca noaptea ajunge la noi mai repede ca el. La 1 noaptea suntem la 9 mile nord de cap si mergem spre el cu una pe ora, in termeni geometrici reali. Adica 2 kilometri pe ora. Bunicile care-si plimba nepotii prin parc sunt mai rapide.

P1030208

La 2 dimineata, toata lumea da semne de epuizare. Vantul creste la 20 de noduri (cam 30 de km/h) si timona imi ramane in grija doar mie. Fac un calcul simplu: trebuie sa ajungem la Balcic in 3 ore sau suntem in afara cursei. Or, in 3 ore, noi nu suntem nici la Caliacra! Iar mie mi-e somn de-mi vine sa plec inot la culcare, pe stancile alea de pe mal!

E momentul in care trebuie sa iau o decizie: abandonam regatta? Sau cautam un medicament minune in stare sa ma tina treaz pana dimineata. Amfetamine? N-avem in trusa de prim ajutor. Si-atunci? Si-atunci renuntam la mandria de a tine steagul si velele sus? E trist, dar raspunsul e „da”. E si o decizie de siguranta: in afara de mine e riscant sa las pe cineva la carma, cu vant atat de puternic!

Renuntam si incepem sa dam jos velele. Suntem cu totii prea rupti ca sa mai vrem altceva decat sa ne retragem din cursa pe care oricum nu mai avem cum s-o terminam. Ultimul gest, ireversibil: Pornim motorul! Ca prin farmec, tangajul se linisteste, lumea se duce la culcare… si raman singur! Si din ce in ce mai adormit!

Dar barca merge inainte, de data asta cu viteza unei biciclete obosite: 12 km/h spre Capul Caliacra, care se mareste incet-incet in noapte, acoperind stelele, ca un monstru marin care se ridica in capul oaselor, sa mai manance un vapor. Suntem insa prea mici, asa ca ne lasa in pace si trec linistit de el, in zgomotul placut al micului diesel de la bord, care imi canta si el un cantec de leagan irezistibil.

S-a facut 4 dimineata. Merg de trei ore pe motor, singur. Echipajul doarme cu constiinta datoriei indeplinite. In fata, la mare distanta (vreo 20 de km) intrezaresc luminile Balcicului. La dreapta, stancile albe ale Coastei de Argint (da, asa au numit romanii, in anii 20, zona asta) se ridica imbietor: ce n-as da sa pot arunca ancora acolo! Dar si ele sunt mult prea departe, cel putin o ora de navigatie..

Norocul insa mi-l aduce vantul, care in mod miraculos si-a schimbat directia. Acum ne duce incet spre sud, spre Varna. Imi fac socoteala in cap: daca dorm trei ore si el ne impinge cu 5 km pe ora… Suntem bine! Adica nu ne izbim de nimic. Doar o barca in deriva, in largul Marii Negre bulgaresti.

Asadar cobor in cabina, iau o perna si-o patura si ma intorc pe punte. Opresc motorul si blochez carma. Si-adorm imediat, courtesy of valurile marii…

Cinci ore si zece vise acvatice mai tarziu (cai albi plutind intr-o mare laptoasa) ma trezeste un zgomot de motor, adanc ca sforaitul lui Neptun. Aproape, din ce in ce mai aproape. Sar ca ars din plapuma si dau cu ochii de ditamai vaporul: paza de coasta bulgareasca!

P1030210

Bietii de ei, plini de intentii bune. De la 4 dimineata urmarisera pe radar barca noastra. Au vazut ca s-a oprit, au vazut-o plutind in deriva. La inceput s-au gandit ca n-avem vant, apoi, cand a rasarit soarele, s-au temut de ce era mai rau: daca patisem ceva? Au incercat pe statie, de nenumarate ori, dar degeaba: fireste ca eu o inchisesem, sa dorm linistit. Asa ca au trimis, 20 de km, ditamai vaporul sa se uite de aproape la noi…!

Asta mi s-a parut cea mai frumoasa ironie: nimeni din marina bulgareasca nu s-a gandit ca are de-a face cu o barca de lenesi si obositi. Oameni care dorm pe punte pana la 9 dimineata, cand ei ar trebui sa se grabeasca la Balcic, pentru inca o cursa…

IMG_8762

Au fost draguti. Nici un repros, doar un salut cu goarna vaporului. Iar noi ne-am simtit: am dat drumul la motor si-am luat-o spre Balcicul tuturor sperantelor: cafea, omleta si motorina.

Si-am incalecat pe-o sa si tot nu v-am explicat: ce cautam, de fapt, pe mare?

Un lucru e sigur: niciodata destinatia. Si nici macar succesul in cursa. Ci mai degraba, ca fiecare aventurier, drumul pana acolo.

Chiar navigatia aceea de demult, a corabiilor care odihnesc sub noi, in primitoarea Mare Neagra.

20140613_091036

7 comments

  1. Ce frumooos… Bine – inafara de aia cu seringa si heroina, ori cu reclama la Mertzan si la TiriacAuto…
    PS : si-acu te mai tin banii de la Antena, sau ti-ai gasit ceva de lucru…pe barca ?
    ..Bun, sunt un pic rau. Adica invidios rau…

  2. Pe mine m-ai impresionat. Am auzit ca e o experienta extraordinara sa mergi cu vant, fara motor. Chiar ma gandeam sa te intreb cum fac daca vreau sa merg si eu o data cu tine, ajutor de rezerva :))) ceva, orice numai pe barca sa fiu. Pare fascinant.

  3. Bai, voi chiar n-ati inteles nimic ? De unde atata fascinatie in navigatul cu 2km/ h pe o distanta de 107 km ? 53 de ore din viata ta , de pazit barca si ascultat valurile, in frig, vant si intuneric, rotind vela dupa vant … Nu realizati cat de odihnit trebuie sa pleci la un asemnea drum , si ca ai nevoie de timonier de rezerva, plus cateva femei pentru intretinerea atmosferei , sa nu lancezeasca ? :-))

    Marco Polo, Columb, aia au fost niste adevarati , fara GPS, fara paza de costa, fara motorina …fara femei, si fara prea multa apa si mancare …

  4. Bravo pentru curajul tau Mandruta, ai facut ceva in care ai simtit ca traiesti, iti inteleg si apreciez efortul . Partea proasta e ca nu simti ca traiesti daca nu e si un pic de iz de moarte in jur … Hmmm..detectez aici un mic adrenalin-junkie

  5. Pentru o perioada putem simtii asa ceva. Cand trebuie sa fim departe de locul unde ne-am dori sa fim, simtim un gol in noi. Ne gasim placerea in diferite activitati. Cand nu o mai avem, o dorim. Ceea ce frumos spui aici, cred ca e valabil pentru orice ne aduce placere. Ne amagim doar ca am gasit placerea care ne umple golul.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s