Marea fara plaje, baruri, fuste, fitze, muzici

Primul navigator din lume a făcut mai întîi o baie. I-a plăcut. Apoi a lansat la apă o scoarţă de copac sau o plută. S-a plimbat puţin cu ea, i-a plăcut şi mai tare, a văzut că şi mai departe de ţărm găseşti peşte, adică sea food, şi i-a venit cheful de ducă. Între primul drum de un kilometru pe mare şi Odisee, distanţa istorică nu poate fi prea mare. Şi asta pentru că marea e ca o femeie frumoasă: îţi omoară spiritul critic. Ştii că va fi scumpă şi răsfăţată şi de-a dreptul periculoasă. Şi, cu toate astea, vrei s-o cunoşti mai bine.

 Nu că ţi-ar folosi la ceva. Nu c-ai ajunge să ştii ce-ţi pregăteşte. Poţi doar să-i aproximezi ieşirile nervoase, poţi doar să strîngi farfuriile sparte după ea, să-ţi oblojeşti zgîrieturile după ce te-a aruncat prin toată barca şi să înfunzi mîna pînă la cot în punga cu medicamente, în căutarea unei pilule care să-ţi spună că nu te mai mişti. Marea e cea mai mare capcană din toate timpurile, una în care trebuie să-ţi rozi sufletul, aşa cum vulpea îşi roade piciorul ca să poată ieşi. Şi chiar şi cînd crezi că ai scăpat, undeva dai peste o poză de-a ei şi lucrurile o iau de la început. Trebuie din nou să pleci.
Vedeţi dumneavoastră, marea e ca Botox-ul: injectat puţin lîngă ochi, îţi întinde ridurile. Băut cu carafa, te omoară. Soarele e prea tare, de-ţi trebuie un prosop ud, împăturit în două, pe cap, să nu cazi de insolaţie. Valurile, de la cele mai modeste pînă la dunele de 3-4 metri, pot să te facă KO chiar şi fără să te ude, doar din rău de mare. Iar vîntul – ei bine –, vîntul e informat că ai barcă cu vele, ştie exact unde vrei să mergi şi bate tocmai din direcţia aia! Na, să te saturi de navigaţie! În acelaşi timp însă, drumul pe mare e unul înapoi în istoria omului. La 30 de mile în larg şi la zece ore de cînd n-ai mai văzut malul, e foarte greu să mai crezi că vine un elicopter după tine. E greu să crezi că elicopterul chiar există, laolaltă cu toate accesoriile civilizaţiei cărora marea le-a venit de hac deja: GPS, busolă, cameră de filmat, toate făcute harcea-parcea în ultima zi, prin grija elementelor.
Şi tocmai aici e magia: marea e ultimul loc în care n-am putut instala indicatoare, coşuri de gunoi, parcări păzite, staţii de benzină şi semafoare. Marea pe care o vezi acum e identică cu cea pe care au văzut-o Argonauţii, pe care au bătut-o grecii cu amfore încărcate cu viclenie şi spirit comercial, pe care a încercat-o timid pînzarul moldovenesc. E tot marea spre care priveau, acum 5000 de ani, constructorii mormintelor din stepă pe care azi le numim kurgane şi, înaintea lor, sute de generaţii de strămoşi fără nume, identici şi ei cu noi, cel puţin în spaime şi speranţe.

Şi tot marea asta va fi aici şi după ce noi trecem. E aici destulă apă ca planeta să se spele de noi –, iar o călătorie pe ea transformă un ateu într-un semi-semit: începi să crezi că povestea aceea cu Potopul din Vechiul Testament chiar se ţine în picioare. Ma rog, în picioare, legată de catarg…
DSCN2093

3 comments

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s