Grecii veneau pe aici in corabii cu vasle, din lemn de cedru de Liban. Romanii isi puneau viata si-n mainile vremii, arsi de soare sub panzele lor patrate, care nu stiau sa se descurce decat cu vant de pupa. Apoi a fost liniste si invazii barbare, raiduri salbatice ale unor oameni pe cai, fara chef de mare. Apoi Imperiul Asanestilor (cu romani si bulgari la gramada). Apoi Bizantul cu biserici, o mie. Si turcii cu armate de muezini. Si turcii, da, care ne cheama la rugaciune si azi, de la moscheea din Mangalia, de deasupra zecilor de morminte de sute de ani din curte. Sau in cea din Igneada, primul port turcesc cum cobori spre sud, din Bulgaria. De unde incepe sa miroasa a leandri, la 4 dimineata, cand ajungi buimac si speriat de stancile cautate cu lanterna pe luciul apei…

Navigam pe Marea Neagra – si nu pentru ca n-avem ala treaba. Si nu pentru ca ne place chestia asta – cel putin nu mereu. Nu pentru ca stam pe punti lucioase si bem cockailuri. Nu pentru ca ne plateste cineva.

Navigam pe Marea Neagra ca n-avem alta? Nici asta. La 5 ore de Bucuresti, in Alexandropoli, gasesti barci de inchiriat mai multe decat la noi. Si apa mai calda. Si lume mai putina. Si totusi, noi navigam aici, pe marea asta fara insule, in care toata lumea arunca cate ceva, in care zgomotul teraselor, vara, se aude de la 3 mile in larg. Zdutz, Zdutz, Zdutz. Asta e basul de la cluburile din Vama. 

Si totusi navigam aici. E sufletul salbatic al marii noastre care ne atrage, barbati slabi si deja pregatiti de-acasa sa intre si sub papucul valurilor? Poate. Dar mai e si altceva la o mare mofturoasa, schimbatoare, zdruncinatoare si cateodata de-a dreptul dusmanoasa: e sentimentul proprietatii.

Marea asta e a noastra.

Si o luam in posesie din momentul in care ridicam randa macar doua degete peste ghiu. Ok, sa va spun ca randa e vela cea mare si ghiul, grinda metalica pe care sta intinsa… Sa va spun. Dar dincolo de jargon, navigatia cu vele asta e: inspectia stapanului pe teritoriul sau, pe care n-are nici un act, dar pe care are toate drepturile morale.

Nu ma intrebati de unde vine asta. De la Carol I, care ne-a luat Dobrogea in 1878, cadou pentru o natie care abia invata sa mearga cu trenul? Sau de la Ebru Bolat, turcoaica noastra campioana la yachting, despre care presa, prea ocupata cu fotbalul, a scris prea putin?

Nici eu nu stiu. Stiu doar ca suntem pe mare si pentru ca stim s-o respectam. De pe barca nu se arunca in apa plastic sau metal, parame sau pungi de biscuiti. Cine stie s-o iubeasca nu arunca nici macar chistocul de la tigara. Pentru ca acolo, desi e stapan, trebuie sa imparta albastrul asta si mirosul de dor de duca cu o multime de alte vietuitoare. Nici una nu fumeaza si nu mananca celofan.

Dor de duca? Da. Suntem legati cu o ata subtire de linia aia a orizontului. Totul ne poate intoarce din drum: o treaba la job, o problema la barca. Si totusi, in fiecare aprilie, linia asta se strecoara cumva pana in casa noastra, la Bucuresti si incepe sa traga. Ca pusa pe un cabestan de-alea scumpe, electrice, fara zgomot, dar cu o forta letala care nu vrea sa stie ce alta treaba mai ai tu.

De-asta navigam. Nu e fitza, nu e moft, nu e bogatie si nici vreo mare sofisticare. E doar o forta uriasa, aceea a celui mai mare continent de pe Pamant. Apa. Apa care ne vrea inapoi de fiecare data cand o parasim. Apa care vrea sa se joace si cu cojile noastre de nuca si cu bietele noastre tablete cu prognoza meteo, de care rade de fiecare data cand iesim in larg…

Cine suntem noi sa ne punem cu atata mare?

Oameni mici, pe niste barci, in departare.

There is no ads to display, Please add some