De la Pitesti, drumul serpuieste printre dealurile subcarpatice, urcand incet spre inima muntelui. Oamenii de la oras stiu locul asta bine, doar ca nu asa de aproape: e locul peste care avioanele incep sa coboare spre Otopeni. Nord de Pitesti. Am fost cu totii pe aici: doar ca eram la 5000 de metri. Boieri.
Azi am venit din nou la scoala. La o scoala de tara – Vladesti, Arges. Unul din locurile acelea din care incepe, in functie de legenda, fie o mare cariera a unui copil sarac si genial, fie o mare ratare a unor generatii intregi, din cauza diferentei de calitate a invatamantului rural fata de cel de la oras.
Sunt si eu de la tara, intr-un fel, cum suntem toti. Satul meu e la vreo 80 de kilometri de aici, dar n-am mai intrat in scoala de acolo de 30 de ani…. Asa ca nu stiu ce ma asteapta.
Deocamdata ma asteapta vreo 30 de elevi. Ii descopar intr-o sala de clasa curata si cu foarte putin diferita de cele din Bucuresti. Detaliul cel mai important: soba. Si parca si cumintenia copiilor, un pic mai retinuti decat ce stiu eu de la scoala copiilor mei, de prin pauze…
Prima surpriza n-a fost sa-i vad invatand pe tabletele cele noi (primite prin programul Digitaliada al Fundatiei Orange, care a ajuns pana acum la 30 de scoli). Ci sa descopar ca niciunul n-a trebuit sa invete sistemul de operare: aproape toti au acasa (cand n-au chiar ei) un telefon smart, al parintilor, al casei, al unui frate mai mare. In sat e internet – inclusiv 3G si prin cablu. Sunt cu totii parte a unui alt sat mai mare, cel global… Si nu doar ei: Digitaliada a pus sub degetele a 4300 de copii peste 800 de tablete si aplicatii dedicate si ore de instruire pentru profesori…
Si, da, o fetita a ras de naivitatea mea: “cum sa nu stim deja limba digitala?”
Tabletele astea nu-s pentru vlogging. Sunt pentru math-ing. Cateva zeci de softuri educative incearca, impreuna cu profesorii, sa le faca ora de clasa mai atragatoare. Sa le intre pe sub piele, folosind tocmai poarta asta a tehnologiei, in lumea careia ei deja traiesc.
“Matematica se invata totusi cu creionul pe hartie” spune cel mai serios profesor de aici. Si are dreptate, iar hartia n-a disparut cu totul: ea a devenit ciorna pe care copiii isi fac calculele care sa le permita sa rezolve problema de pe ecran.
E mai usor? E mai greu? Ajunge matematica la tinta? Am stat de vorba si cu copiii si cu profesorii, care explica aici:
Ce sansa le dati acestor copii sa ajunga mari la oras? l-am intrebat, intre patru ochi, pe proful mustacios de matematica. Pentru ca totusi, fata de cei de la oras, statisticile ne spun ca pornesc la drum cu un dezavantaj.
“Toate! Toate sansele. N-au nicio scuza sa nu ajunga departe. Eu vad asta in fiecare dintre ei”, imi spune omul.
Sa speram ca totusi nu atat de departe pe cat au ajuns destui dintre vecinii lor, plecati la munca in Spania sau Italia. Sa speram ca tehnologia si scoala nu-i vor ajuta doar sa-si croiasca un drum spre aeroport, ci unul inapoi spre casa…
Am plecat de la scoala din sat pe la pranz, pe un soare stralucitor. Si brusc nu m-am mai simtit atat de vinovat ca la oras avem aproape totul. Ci mai degraba intelept: oare stim sa pretuim ce soarta ne-a adus in brate, fara mari eforturi? Si oare nu cumva copiii acestia, deprinsi si cu munca in gospodarie si cu scoala o sa fie sefii copiilor nostri rasfatati?
Cumva, cred ca nici n-ar fi asa de rau.
There is no ads to display, Please add some