Omul se ridica incet din fundul camerei reci si simple. Incet, faldurile anteriului il urmara, parca simtind si ele ca n-au pe ce sa se aseze. Atat era de slab.
Merse cativa pasi spre mine, destul sa pot zari fiecare fir din barba incurcata, intr-un soi de labirint marcat din loc in loc cu firimituri de paine. Sar peste introducere acum si va duc direct in mijlocul discutiei, lasandu-va sa ghiciti cum am inceput:
“Dar ne stricam asa… Vine sfarsitul… Vineeee – ultimele sunete se auzira incet, ca o anvelopa fara ventil, din care aerul tocmai a terminat de iesit.
“Nu parinte. Lumea abia incepe. Ce se termina e lucrul frumos din viata fiecaruia”
“Ce vrei sa zici?” ridica el ochii albastri, mai vechi decat testamentul lui Stefan Cel Mare.
“Vreau sa zic, parinte, ca simtim asa ca matale doar cand dragostea se termina. Dragostea de om, dragostea in general. Se termina in clipa in care incepem sa urâm!”
“Dar urasc raul, pacatul, necredinta” sopti el repede spre mine, ca printr-un vis in care auzi deja, din lumea reala, ceasul sunand si tramvaiele trecand pe strada. Desi afara nu era linistea intunecata a unei livezi. “Ii urasc pe cei care s-au abatut de la calea cea dreapta”.
“Si cine tine sfoara parinte, sa vedem cat e de dreapta calea? il intreb incet, cu grija, sa nu-l sperii, sa nu-l stric – atat de fragil imi parea.
“Dumnezeu!” zambi el hotarat si singur si trist. Dar sigur. “Dumnezeu!”
“Dumnezeu tine doar de un capat parinte. La celalalt suntem noi.” incerc eu sa ma re-apropii.
Pariintele zambi lung si subtire, printre buzele vinetii. Dadu din mana a lehamite.
“Nu ma intelegi. Nu intelegi ca mantuirea e singura, una singura!”
“Atunci, parinte, daca avem atatea reguli si limite, stii cati se vor mantui?”
Parintele se uita la mine neincrezator c-as putea face calculul asta.
“Cati?”
“Unul. Unul singur. Doar matale. Noi, ceilalti, eretici si cartitori, pacatosi si necredinciosi, galagiosi si superficiali, noi ceilalti suntem cu totii condamnati!”
“Nu e bine. Trebuie sa fiti si voi mantuiti. Asa zice Cartea!” ofteaza parintele.
“Atunci iubeste-ne asa cum suntem, sfintia ta. Poti?”
Parintele se uita la mine obosit. Se aseza pe scaunul de lemn inegrit de palme murdare de ceara lumanarilor. Se apleca deasupra mesei, uitandu-se la mainile care tremurau. Si tacu.
L-am lasat acolo si-am iesit sa ma uit la cladirea frumoasa, ingrijita, inconjurata de flori.
Si-am plecat cu durerea ca nu vom putea avea niciodata dreptate impreuna.
There is no ads to display, Please add some
…am mai zis eu, e (noua ?) problema a lui 50/50% (vezi alegeri, sondaje, etc). Ceea ce, prin reducere (la absurd ?) inseamna ca ori de cate ori un om se intalneste cu altul nu-si pot da dreptate, nu se pot intelege.
Citind replicile tale , parcă am fost eu în locul tău în acea chilie.
“Cine poate atunci sa fie mântuit?”
Isus S-a uitat ținta la ei, si le-a zis: ” La oamneni lucrul acesta este cu neputința , dar la Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putință”
Evanghelia dupa Matei capitolul 19 versetele 25b si 26
Mântuirea nu este un premiu pe care omul i-l poate câștiga prin strădania lui . Mântuirea este un DAR pe care Dumnezeu i-l oferă oamenilor prin fiul Sau Isus !
Fiecare are dreptate in felul sau…De ce ar trebui sa avem dreptate impreuna? Ne nastem impreuna, murim impreuna? Avem destule lucruri in comun, poate prea multe! Vorba poetului: lumea este-asa cum este si ca dansa suntem noi :). Are mare dreptate, doar geniul e unic (creativ, spiritual, etc.), restul sunt “de-ale comunitatii”. Ce frumoasa este unicitatea, o iubesc! Nu fi trist, Om Bun, fii multumit cu “dreptatea” ta!:)