In fiecare seara, bunicul isi desfacea bandajul de la picior. Era ritualul lui, intre ultima tigara a zilei si momentul in care isi lua camasa de noapte, lunga si brodata cu motive populare, mai vechi cu un secol si mai ingalbenite decat fata mea, in acele momente.
Ii lua ceva. Cu gesturi largi, ca de balet, derula tifonul pana cand nu mai ramanea decat bucata de vata uscata sub care se ghicea, inspaimantator pentru noi, TBC-ul osos capatat in puscarie.
In acel loc, la fluierul piciorului, osul iesea la lumina. In el, cam cat o moneda de 50 de bani era un crater cu margini albicioase: boala bunicului, veche deja de 20 de ani in anul in care se petrece scena asta: 1977. Stateam langa el, mai mult speriat decat impresionat, plin de mila si durere, insa incapabil sa-l intreb ceva despre asta. Iar el, cu gesturi la fel de relaxate, schimba vata, punea la loc tifonul si se intindea in pat, la televizor, gata sa-l injure din nou pe Paunescu, poetul de curte al unui regim care pentru bunicul nu era doar nelegitim sau rau: era pur si simplu stupid.
Vedeti dumneavoastra, bunicul meu era un om inteligent. Iar drama generatiei lui n-a fost niciodata puscaria: ci faptul ca acolo i-au trimis si i-au pazit prostii. Prostii ajunsi la putere, prostii mandri de asta, prostii ai caror nepoti scoliti si bogati sunt clientela de azi a barurilor din Dorobanti pe langa care trec acum cu bicicleta. Trista ironie.
Bunicul a facut politica inainte de 1940. Nu asa cum se face azi, ci asa cum se facea pe la 1848: din convingere. Era un om de dreapta, niciodata la extrema, dar ferm convins ca proprietatea privata si efortul individual pot duce lumea inainte. Ca ateu, a fost ferit de tentatia legionara. Ca intelectual roman, isi iubea tara aproape la fel de mult ca si cartile. Insa tara nu i-a permis sa continue aceasta relatie sentimentala: intr-o zi din anii 50, securitatea a venit acasa, i-a scos biblioteca in curte si i-a dat foc.
Din cand in cand, in curtea asta ajungea, in lungile vacante de vara, si masina unchiului Mihai. Si el facuse inchisoare, iar boala de ficat capatata acolo l-a ucis, inaintea bunicului. L-am cunoscut in cateva mici episoade, in scurtul timp in care-am trait amandoi pe acelasi pamant. Un om bun si frumos si destept, cu cearcane mari si durerea cea mai profunda in ochi pe care am vazut-o vreodata.
Mihai cantase un cantec in liceu, cu alti colegi. Nici n-a apucat sa ajunga in munti la partizani. Cateva zile mai tarziu, s-a intalnit cu tatal lui in puscaria de la Pitesti. Si-au plans amandoi, separat in seara aia, fiecare in alta celula.
Nici unul nu povestea despre asta. Ma vedeau poate un copil, incapabil sa se incarce cu dramele lor. Sau pur si simplu nu mai voiau sa le traiasca. Sau uitasera? Iertasera?
Asta nu, niciodata. Si, de fapt, tocmai tacerea lor, pe care n-am sa pot s-o uit niciodata, m-a facut si pe mine ceea ce sunt. Tacerea lor, care m-a bantuit toata copilaria, ma face sa nu ma pot uita cu mandrie la drapelul tarii mele. Ma face sa nu mai cred in bine si in dreptate, atunci cand aceste cuvinte se aud din gura unor oameni care erau liberi atunci cand bunicul era inchis. Ma face sa ma incrunt cand vad pancarta cu „Jos capitalismul” de acum cateva zile, pentru ca stiu ca asa au inceput lucrurile si atunci, in anii ’30 ai crizei, cand saracia a devenit dintr-o drama umana, o virtute a clasei muncitoare.
Nu ca bunicul n-ar fi muncit. In puscarie invatase sa faca cosuri de nuiele: pana la moarte a robotit la ele, desi de mult nu mai aveam nevoie de atatea. S-a stins stiind ca moare, ca treaba asta e definitiva si ca nu exista nici un Dumnezeu care sa-l primeasca si sa-l consoleze.
Sau sa-l razbune.
Pentru ce?
Poate macar pentru ce mi-a spus bunica, multi, multi ani dupa, cand inainte de moarte si-a facut si ea socoteala: „Luci, am crescut sase copii, dar n-a fost nimic mai greu ca atunci cand au venit comunistii si ne-au luat tot. Si pe Mihai si pe Georgica…!”
V-am scris marturisirea asta, dragi tineri, pentru ca stiu ca nu intelegeti mare lucru din povestea asta cu tortionarii din presa ultimei luni. V-am scris ca sa intelegeti de ce e nevoie acum ca oamenii care au stat de paza la poarta inchisorilor cu rudele noastre, sa fie pedepsiti.
Nu pentru ca s-ar putea vreodata indrepta si intelege ca au gresit.
Ci pentru ca altii, mai tineri si din nou pasionati de stanga politica, sa n-apuce sa le faca statuie si sa-i puna pe soclu fara macar pata de sange pe maini pe care o merita.
There is no ads to display, Please add some
Fratele bunicului era chimist. A trebuit in ’50 si ceva sa fuga din tara, a trecut Dunarea inot, s-a tras in el, dar a ajuns in Ungaria , si apoi in US. Am acolo doi veri pe care ii stiu doar din poze . Fratele bunicului ,moderat de dreapta si el , inginer constructor, si cu facultate , a ramas in tara, patriot , si din cand in cand mai veneau cei de la Securitate sa-l salte pentru interogatorii despre frate.
Se intorcea acasa batut ,haituit si „cumintit”, dupa cateva zile. Am inteles de la tata ca nu l-au omorat deoarece comunistii aveau mare nevoie de ingineri constructori scoliti, capabili sa construiasca serele de la Codlea, Intreprinderea 23 Aug. , ceva baraje, si alte constructii industriale prin Constanta sau prin tara. A fost singurul din familie care a fost aproape de mine sufleteste, si care mi-a facut un cadou de neuitat cand am implinit 14 ani : o chitara.
Din pacate , intr-o zi de 3 decembrie 1985 cand urma sa-si serbeze implinirea a 80 de ani , s-a incapatanat sa stea el la rand la carne, ca sa aiba cu ce se mandrii in fata musafirilor cu bucate gatite de el , ocazie cu care a racit grav si apoi a murit la cateva zile.
Asi fi vrut sa il cunosc mai bine, sa-i citesc jurnalele pe care si le scria constiincios zilnic, sa-i inteleg convingerile.
Destul de sec, nu ?
Nu e sec, eu am varsta sa pot simti in spatele povestii, drama.
Sincer, daca asi avea puterea asta, asi lua un regizor de calibrul lui Clint Eastwood si asi pune in scena artistic vietile catorva „morometi” de-ai nostri incapatanati , oameni care au avut decenta si taria sa isi apere convingerile personale ,sa se refugieze in munti, sa se opuna regimului comunist , sa se lase haituiti , si care sant adevaratii eroi ai neamului asta , oameni de care acum nu se mai stie , dar care au reusit sa ne mentina inca integra demnitatea umana .
Oameni buni , n-am fost cu totii UTC-isti ! Disidenţă anticomunistă a existat cu adevarat in Romania , doar atat ca a fost atent musamalizata !!!!
Din pacate , fostii UTC-isti de ieri ,au astazi in maini televiziunile, telecomunicatiile, armata, presa scrisa ,editurile, chiar nu se poate face in Romania un film de calitate cu subiectul asta. …
Impresionant, d-le. Mandruta ! Impresionanta drama generatiei bunicilor nostri, bunici printre ai caror nepoti sunt si eu. La fel de impresionant este – recunosc – si felul in are ai inteles, doar in cateva cuvinte, s-o pui in pagina. Sper sa observi straduinta de a-ti face un compliment, de data aceasta. Un compliment deplin meritat, de altfel.
Pe de alta parte, ma gandesc ca talentul generatiei noastre – putin pervers in cazul tau – s-a plamadit in retortele suferintelor inaintasilor nostri, „rataciti” in iadul rosu, al ateilor veniti din stepele khazare. E doar o nuanta Lucian, o nuanta la care te-as ruga sa reflectezi, pentru ca aici ma voi opri cu complimentele. Ce sa fac !? Nu-mi lasi loc unei alte posibilitati. Sa ma explic : daca in toate cuvintele frumos articulate mai sus, ai fi renuntat la obsesiile tale impotriva Dumnezeului bunicilor nostri, eram onorat sa-ti MULTUMESC pentru ganduri si trairi deosebite. Dar, imi pare rau, exista un…dar, ce il voi pune intr-un imens contrapunct. Lucian, la varsta despartirii de bunicii nostri, nu cred ca eram indrepatiti sa judecam existenta unui Dumnezeu ce (nu) se ocupa de sufletele martirilor din generatia dumnealor. Daca remarca ta este postuma, asa cum banuiesc, atunci e cu atat mai cruda. E ca o palma tarzie si nemeritata pe obrazul atator crestini inlantuiti in universul concentrational al acelei lumi. Si culmea !, inspirata chiar de acei khazari nemilosi. Paradox al acestor vremuri ? Nu Lucian, …. doar rezultatul arogantei, dispretului si plictisului tau declarat. Ma vei acuza iarasi, ca te jignesc. Si te voi trimite la jurnalul unei fericiri sangerande, gasit in mintea, sufletul si inima chiar a unui descendent al acelor khazari. Pe numele sau, Steinhardt. Nume predestinat parca, etimologic.
Revenind la prozaicul cotidian, iti marturisesc sincer Lucian, ca sunt supus unei imense provocari : sa-ti raspund prompt, fiecarei asemenea incercari literare. Si admit ca provocarea-i pe masura rafinamentului, educatiei si intelectului tau. Cand dosarul va fi fost suficient de gros, voi accepta o confruntare directa. Ideatica, bineinteles !!!
Multi nu stiu lucrurile sau le bagatelizeaza, sau zic ca “Lasa, ca o facut ei ceva”. La fel o fost la Medias, pe bunica vroiau sa o trimita in Siberia, ziceau ca e sasoica (era blonda si cu ochi albastri), umblau din casa in casa un ofiter, soldati rusi si jandarmi romani, iar pe celalalt bunic l-au arestat de cateva ori, nu stiu daca l-au si batut, nu o vorbit despre asta, ptr ca nu vroia sa intre la CAP, iar pe tata l-au dat afara din scoala, pe acelasi motiv, impreuna cu alti copiii.
Si bunicii ziceau acelasi lucru, ca mari activisti de partid erau oamenii slabi si de nimic din sat si s-au razbunat cu ocazia asta.
O atitudine diferita am vazut-o la Johann Schass, din Richis, aproape de Biertan. Putini sunt ca el dupa ce au patit atunci, cand povesteste, nu povesteste cu ura, sau tristete, pur si simplu priveste ca ceva trecut. E si un articol despre el: http://adevarul.ro/locale/sibiu/galerie-foto-ultimii-sasi-richis-1_52333568c7b855ff567ccb41/index.html
Zicea bunica-mea mai in gluma, mai in serios, ca inainte de ’44 romanii si sasii ii ascundeau pe evrei, dupa ’44 evreii ii ascundeau pe sasi si pe romani.
Tot pretul libertatii generatiei de dupa perioada comunista a fost platit de stramosi. Sunt lucruri pe care eu si majoritatea tinerilor de varsta mea nu le cunoastem. Poate din ignoranta, poate din nepasare, poate pentru ca nu a mai fost timp sa ni se povesteasca dupa Revolutie, datorita goanei dupa … tot ce insemnat perioada de dupa ’89. De ambele parti ale diferentei dintre genertii spun. Noi nu am inteles ce a insemnat acea perioada pentru ca nu am trait-o, iar scurtele povesti transmise din voce in voce s-au distorsionat, nu stim sa ne pazim spatele si nu cunoastem crimele comise de regimul comunist, suntem „prea mici” pentru aceste evenimente, iar atitudinea nu exista. I-a luat locul haosul si inconsecventa. Si poate pentru ca si presa din Romania nu este libera inca in totalitate. Probabil ca nu imi veti da dreptate, lucrand in domeniu, insa am invatat ca adevaruri general valabile nu exista. Si poate si pentru ca sunt inca „mica”. Nu am trait acele perioade si cum imi place sa cred, fac parte din generatia care a adus Revolutia din ’89. Iar eu cu optimistul debordant al unei tinere care abia a inceput sa incerce sa isi gaseasca drumul, cred cu tarie ca trebuie sa invatam sa privim inainte, fara sa uitam trecutul, chiar daca uneori ne mai uitam peste umar spre acea ‘aducere aminte’, cateodata cu rautate si ura fata de cele auzite si/sau traite.
P.S. Cum ne-a spus un profesor la inceputul studiilor masterale: „Eu sunt profesorul, voi studentii, Eu ma prefac ca va invat politica si voi va prefaceti la sfarsit ca stiti politica.” Punct. Si cu asta cred ca am spus tot.
P.P.S. Rectific ultimul paragraf, unde exista o continuare inainte de „Punct.” …. „Eu sunt profesorul (…) stiti politica. La sfarsitul masteratului nu veti fi nimic altceva decat niste cetateni putin mai informati.” Specializarea masteratului a fost Istorie.
[…] Bandajul bunicului, un salut ud, cu boltă, pentru cretinii cu “Jos capitalismul!”. […]
Bunicului meu i-au luat tot (pamant daruit prin titlu de improprietarire de la Rege, caci fusese prizonier in Crimeea). Si cu caii lui se plimba apoi primarul bolsevic, cel mai sarac tigan din tot satul – dar care linsese cizma ruseasca, pentru partid…
Asta pana intr-o zi cand l-a prins bunicul, l-a trosnit cu un pumn si si-a bagat apoi inapoi in curte caruta, caii ce-i crescuse; dar au venit jandarmii si l-au luat, apoi…..
Pentru ca noua ne place sa repetam greselile istoriei, ma uit asa in ochii „poporului” si vad ca taaaare i-ar mai placea o colectivizare, ca prea frumos a fost.
S-au mai facut sondaje si tot se repeta obsesiv concluzia aceea, „era mai bine in comunism”. Depinde de care parte a usii ferecate te aflai….
[…] pe rețeaua de socializare, dar butoanele de distribuire nu sunt prezente pe blog. Verificându-i un articol pe Advertica Facebook Link Activity, aflăm că are 340 reacții dintre care 247 sunt aprecieri, 60 […]