N-am prea dormit in noaptea de vineri. Ca pe vremuri cand mama ma ducea la Eforie Sud si cand vacanta la mare era una singura, o data pe an, sapte zile si nimic mai mult. Mergeam cu trenul pe vremea aceea si Gara de Nord era plina de oameni: trebuia sa fii devreme ca sa prinzi loc, pentru ca doar acceleratul era cu rezervare, iar noi n-aveam mereu bani de el…

Intr-un fel, povestea asta s-a repetat anul asta in fata la Lidl. La fel ca in Gara de Nord alta data, am gasit locul intesat de oameni si bagaje. Aceeasi atmosfera din copilarie: nerabdarea de a vedea, in sfarsit, marea dupa o iarna lunga si in acelasi timp ingrijorarea pentru drum. Doar trenul lipsea. De fapt, de data asta, trenul eram noi!

Am pornit apoi spre iesirea din Bucuresti. Si doar acolo, mergand undeva in mijlocul coloanei am realizat de fapt cati suntem. Am realizat ca e nevoie cateodata de idei cu adevarat nebunesti ca oamenii sa poata trece pragul dintre vis si actiune. Cu totii visam cate o nebunie din asta. E nevoie insa cateodata sa gasim pe cineva alturi de care sa nu ne simtim ridicoli. Cand am plecat prima oara la mare, a fost un singur om, Cristi. Ii multumesc acum si sper sa citeasca.

Daca va uitati la poza asta si aveti ochi buni, puteti remarca lungimea coloanei care ocupa aproape un sens de mers: suntem multi la inceput! Si culmea, de data asta, in ciuda previziunilor mele pesimiste, bazate pe experienta de anul trecut, nu vor fi 40% abandonuri. De fapt, cred ca un singur om s-a intors sambata seara in Bucuresti. Si-au fost abia cativa care au folosit autocarul pentru cativa kilometri…

La primul popas de alimentare (merci, Lidl!) am descoperit-o cu totii pe eroina calatoriei noastre: Bianca. Avea, cand vedeti poza asta, cam 50 de kilometri strabatuti pe o bicicleta de copil, fara apa, pedaland cu disperarea aceea a micutilor care nu vor sa se faca de ras. Am incercat sa-l conving pe tatal ei s-o puna la autocar. Insa n-am reusit. Dupa ce a baut si-a mancat, Bianca a pornit la drum, hotarata!

Toata lumea vrea umbra! Anul acesta a fost cea mai insorita si calda cursa cu bicicleta la mare. Ne-am bronzat cu totii, unii (printre care si eu, venit temerar in pantaloni scurti) ne-am si ars. Cu toate astea, setea a fost cu mult mai suportabila decat frigul din alti ani.

Prin sate, unii oameni ne-au aplaudat. Altii au strigat la noi de dupa cate o bere, convinsi probabil ca suntem niste pierde vara, domni de la oras care n-au treaba cu munca. Si totusi, nu suntem decat biciclisti amatori: cei mai multi nu sunt inscrisi la vreun club: pedaleaza de bucurie, de placere si de drag. In restul timpului, suntem cei mai multi niste corporatisti despre care n-ai putea crede ca sunt in stare de asemenea bravura. Ca dovada ca si din Excel se nasc oameni!

Mitsubishi-urile noastre se odihnesc aici langa o combina: semn ca suntem in inima Baraganului. Campia cea mai mare a Romaniei ne-a rasfatat cu triluri de pasari si galben intens de la lanurile de rapita. Am trecut respirand usor aerul curat si inca aromat al primaverii. Iar Politia ne-a protejat cel mai bine anul asta de tiruri si masini. Colegii de la Mediafax Group, care au mers cu masina n-au avut nici ei o zi de odihna: doar Adrian, in capul de coloana, a mers cu 20 de km/h. In rest, cu impreuna cu echipa Lidl au alergat intre popasuri sa ne pregateasca pauzele cu apa, portocale, banane si lamai. Cati oameni au lucrat ca noi sa pedalam? Mai bine de 15! Multumiri!

Popasul e de fapt si un loc de regrupare. Atletii ajung primii, amatorii fara mult antrenament apar si ei dupa 15-20 de minute.. Incercam in prima zi in zadar sa tinem coloana compacta. Si explic la fiecare oprire ca drumul asta nu e o cursa, ci o sansa sa aratam solidaritate cu cei mai slabi. Pentru ca sunt momente in viata cand e mai important sa fim moderat de puternici impreuna decat niste super-eroi individuali…Incet-incet, oamenii inteleg!

Si asa arata convoiul grupa!

Prima zi se termina tot la Lidl in Slobozia, de unde imi iau, dupa obiceiul vechi de santierist, paine si sunca pentru sandvis. Suntem cu totii infometati si obositi. Si plini de ciocolata!

Bianca, dupa prima zi. 140 de kilometri la 8 ani nu-i de colea. Fetita asta cu inima cat casa i-a indemnat pe multi dintre noi, cred, sa nu accepte solutia usoara a autocarului. “Daca ea poate pana aici, cu tot vantul si dealurile, trebuie sa pot si eu!” si-au zis oamenii.

Mihai Popescu are si el un filmulet facut cu ea.http://youtu.be/ZWNomvO_nv8

Seara, party. Poza e de la ciorba de perisoare (merci, Hotel Parc Amara!). Aici am dat la tombola week-endurile cu Mitsubishi si-am povestit pana catre 11 noaptea. Obositi? Poate. Dar berea a fost cea care ne-a trantit pur si simplu in pat, inclusiv pe mine. Cu regrete, pentru ca unii dintre colegii de la marketing au ramas s-o sarbatoreasca pe Anamaria la un vin. Deh, oameni veniti cu masina la mare…)))!

Ziua a doua, la plecare. Fundul rezista. De fapt, 350 de funduri rezista, in ciuda primului contact dur cu saua, care nu pare sa se fi muiat deloc peste noapte! Suntem incarcati cu energie si cu constiinta ca deja, pentru multi, asta e cea mai mare distanta parcursa vreodata intr-o zi pe bicicleta. Multi ma intreaba daca o sa fie greu. Le explic care e chestia cu dealurile Dobrogei si ei se uita la mine uimiti: cum adica 70 de kilometri cu dealuri? Da, chiar asa!

Ultimul popas de dinainte de trecerea Dunarii. Aici o urcam pe Bianca in autocar, mai mult la insistentele mele. Dar inainte stau un pic de vorba cu ea…

Smurd-ul n-a avut cazuri grave de rezolvat, dar ne-a adus confortul ca si daca era sa fie, am fi avut pe cineva langa noi. Multumirile nu sunt destule: medicul din mijloc a plecat de la mare (vorba vine!) direct in garda!

Si-acum dam pe repede inainte… Marea! Marea ! Marea!

Marea si Bianca! Aici, alaturi de tatal ei, cu mine. Cu cativa kilometri inainte de plaja am dat-o jos din autocar si am pus-o inapoi pe bicicleta. Asa, in fruntea coloanei principale, fetita care a facut 200 de kilometri pe bicicleta din cei aproape 270, a ajuns la locul in care s-a incheiat aventura noastra comuna. A fost atata emotie in aer, incat marea si bucuria noastra au trecut cumva in loc secund, in fata mandriei ei si a tatalui.

El Comandante Navodari a fost capul de traseu. Ne mai intoarcem si cu masina, pentru ca omul care pune muzica chiar stie ce e de facut cu sufletele oamenilor obositi!

   

Cred ca aceasta de mai sus e si cea mai frumoasa poza de final. Un om care si-a riscat un pic angrenajele bicicletei ca sa-i arate, ei si noua, ca marea exista si poate fi atinsa de o pereche de roti, multa vointa si un pic de nebunie. In doze mici, cat sa ne mai ajunga si pentru urmatoarele ture!

In incheiere, imaginea domnului Costache spune, cred eu, totul. La 69 de ani a ajuns la mare cu bicicleta. La doar vreo 30 de minute in urma celorlalti. Si nici macar n-a fost ultimul…

De ce am facut-o? Pentru ca marea e acolo? Pentru ca ne place sa ne grozavim dupa aceea? Pentru ca ne-am luat biciclete si trebuie sa facem ceva cu ele?

Nu. Am facut drumul asta doar de dragul lui. Pentru ca e cel mai frumos-greu si uimitor-obositor si emotionant-secatuitor de puteri drum din viata noastra. A trebuit sa inventez aceste cuvinte si tot n-am reusit cumva sa-l pun aici, pe pagina. Pentru ca nu poate fi prins de vorbele noastre. Trebuie inteles cu ochii, cu talpa piciorului, cu muschii care dor, cu urechile care vajaie si mai presus de toate, cu inima care bate tot mai tare si tot mai dureros pe masura ce el se apropie de sfarsit.

E cel mai greu lucru de care te desparti cu greu.

Mai mult nu pot sa va explic. Trebuie sa-l traiti!

There is no ads to display, Please add some