Moartea. Suntem singura specie care stie sigur ca vine.
In fiecare clipa stim. Si in fiecare clipa incercam sa stergem aceasta informatie, sa formatam hardul pe care o tinem, sa il zdrobim cu ciocanul rutinei de fiecare zi.
Cafeaua de dimineata. Conversatie usoara. Nu, nu despre moarte.
Pranz. Nu vreau sa ma gandesc la moarte, hai sa luam si desert!
Seara. Somn. Lasa televizorul deschis. Sa nu imi aduc aminte de moarte!
Repetam asta. In fiecare zi. Pana vine moartea si scapam, paradoxal, de spaima de ea.
Cand omenirea a inceput sa gandeasca, probabil ca asta a fost cel mai mare pericol la adresa speciei. Nu sacalii, serpii si leii. Ci moartea, microbul cerebral care, daca nu esti atent, te poate ucide doar prin simplul fapt ca iti face viata sa para inutila si imposibil de trait fara depresie.
Suntem insa o specie de luptatori.
Pentru animale am gasit sulite si pumnale. Mai tarziu, chiar capcane, ca sa le si mancam. Pentru microbi, tarziu de tot, antibiotice. Pentru moarte insa, pentru ca era cea mai urgenta problema, am gasit ceva inca de la inceput.
Un anti-thanatos mental. O poveste frumoasa in care sfarsitul dispare de tot. Definitiv. Pentru fiecare dintre noi.
A fost, cred, prima crima a omului primitiv, dar deja ganditor.
Si-a ucis moartea.
Si-n locul ei, stralucitoare, a pus la capatul vietii o poarta. Una prin care trecem intr-un loc din care intunericul vesnic a fost gonit, printr-un efort de imaginatie fara precedent pana in ziua de azi:
Mitul vietii vesnice.
Unii ii spun religie, dar nu doar religiile il au. Nu ai nevoie de religie neaparat ca sa crezi in aceasta ultima forma uriasa de egoism: ca vei fi vesnic. Ca undeva, cumva, ceea ce esti tu acum, gandul acesta care iti incapsuleaza existenta, va ramane. Ca una dintre capsulele acelea ale timpului, in care oamenii pun, la temelia unei case sau in curtea scolii, poze cu ei, reviste, obiecte si tot ce li se pare ca le defineste epoca.
Ca orice medicament, mitul acesta face vietile mai bune. Cu un pret insa, din ce in ce mai mare, pe masura ce stiinta ne arata, tot mai sigur si clar, ca nu exista nici o dovada pentru el.
Acest pret este refuzul ratiunii.
Sau macar suspendarea ei. Caci nu putem crede in viata vesnica fara sa ne blocam in minte intrebarile care vin in cap imediat dupa ea:
De ce sa exist vesnic? Care rostul ca eu sa fiu pastrat, cand in mod evident sunt o parte a vietii, iar viata, asa cum o stim planeta asta, se naste, traieste si moare – de tot? Cu ce sunt mai special decat frunza, decat libelula, decat cimpanzeul? Doar pentru ca mi-e frica de moarte trebuie sa fiu vesnic? Ce rost are? Cui foloseste?
Mie?
Nici macar. Sunt sigur ca niciunul dintre oamenii care cred in viata vesnica nu au incercat sa isi imagineze cum ar fi o existenta, sub orice forma, nesfasita. Si cum asta, abia asta, ar fi forma suprema de tortura: sa nu mai poti scapa niciodata de tine…
Abia vesnicia mi se pare iadul, daca e sa urmam firul unuia dintre miturile cele mai populare!
Ma gandesc de multe ori la lucrurile astea de fiecare data cand am o disputa cu cineva credincios. Cand imi vine sa il iau in tarbaca, sa fac misto de dogma in care crede orbeste, sa ii contest credinta…
N-o mai fac.
Pentru ca ceva ne uneste.
Si acel ceva e spaima de moarte. Chiar daca poate niciunul dintre noi nu recunoaste.
Tocmai de aceea, la 52 de ani, am ajuns la intelepciunea sa nu-i mai contrazic pe oamenii care cred in mituri. Pentru ca ei nu fac altceva decat sa consume, secretat in mintea lor, medicamentul pentru cel mai tragic lucru care i se putea intampla unei specii:
Sa fie constienta ca exista. Si in acelasi timp sa stie ca moare.
Asa ca dragi credinciosi, va propun sa facem pace. Mai ales ca va invidiez: voi aveti vesnicia.
Eu am intunericul in care ma uit cu spaima in fiecare seara.
There is no ads to display, Please add some
Buna, am citit succint articolul dvs., și tind să trag concluzia că nu ați întâlnit un credincios adevărat din moment ce sunteți sigur că pe un ateu și un credincios îi unește frica de moarte. Pentru că nu este așa; după cum apostolul Pavel declară: pentru mine a trăi este Cristos iar a muri e un câștig. 😉
Cele bune și an nou fericit.
Cum poate fi un articol citit ‘ succint”???
Toti oamenii suntem creati pt a fi vesnici! Doar ca, dupa sfarsitul acestei vieti extrem de scurte, unii vor trai vesnicia desfatarii, iar altii, vesnicia chinului, in functie de cum si-au trait aceasta viata scurta, care se dovedeste insa, extrem de importanta in ecuatia mantuirii! Sfanta nostra credinta ortodoxa afirma fara echivoc, ca cei care nu cred in Sfanta Inviere a lui Hristos, vor invia si ei(ca orcine de altfel), dar va fi pt ei, vesnicia osandei, asa ca ca o sa constate imediat, ca mai bine nu s-ar fi nascut niciodata!
Mi-e teama ca acest articol va fi tratat cu multa agresivitate de majoritatea cititorilor.
Intr-o tara cu o populatie covarsitor credincioasa (romanii au o frica de moarte dusa la cote mari, as spune), orice parere, chiar si impaciuitoare (cum este acest articol) va fi atacata de majoritatea (comentariile precedente fac dovada).
Pare curios cum manifestarea credintei in Romania este similara cu cea a socialismului – ori esti cu noi ori esti impotriva noastra.
Oarecum ciudat este faptul ca ei, credinciosii, au nevoie ca intreaga societate sa aiba acelasi crez, altfel, totul se prabuseste si nimeni nu va mai avea parte de „viata vesnica” (similar revolutiei socialiste – toata lumea trebuie sa lupte pentru socialism, altfel societatea socialista moare).
Si totusi, acei credinciosi vor striga „neomarxistilor” cand vei expune o parere diferita de norma credincioasa (setata de ei, bineinteles).
Ca o incheiere, rational vorbind, frica de moarte este, pana la urma, „motorul” dezvoltarii umane. Notiunea ca avem un timp limitat ne face ca in fiecare zi sa luptam pentru scopurile setate individual(oricat de mult suntem legati de societate si colectiv, ego-ul este motivatia primordiala).
👍
Draga Lucian,
Iti doresc in continuare sa nu crezi in mituri.
Ai grija insa sa fii sincer cu tine insuti, sa asculti vocea interioara care iti spune ce e bine si ce e rau.
Daca te vei lasa „ghidat” poate ca vei ajunge sa crezi intr-o realitate de dincolo de moarte.
Aceasta realitate se descopera oricui este ne intelept in felul lumii.
Adica, acelora care sunt copii la suflet si oameni mari la minte.
Este f aproape de noi, totul e sa lasam garda jos.
Mult succes!
Atunci cand omul nu se va mai uita cu spaima la acel intuneric, abia atunci va fi liber. Trebuie sa acceptam moartea ca un lucru normal in ciclul vietii.
nu poate unii nimic, intre un ateu si credincios, im primul rand biblia este o carte retarda si retrograda, in afara ei , fanii bibliei nu sunt nimic, crestinii nu isi conduc tara si asta se vede, exclus orice legatura sau afiliere la prostie, stiu ca tara te vrea prost , dar parca nici asa , primiti cu evul mediu , nu multumim
@farfuy: Daca te-as cunoaste, m-as opri sa-ti las niste maruntis, conform principiului crestin, „si ei sunt ai nostri „!!
[…] Credinciosi si atei: oare ce ne uneste? […]