S-au dus.
Vietile noastre s-au dus. Oricat ne-am pune ceasul sa sune mai tarziu, sa se intinda ridurile. Oricat am da pe cafea si pe espressorul care o face, sub mainile noastre tot mai tremurande. Oricate nume de vitamine am citi pe cutia cu musli sanatos si organic – de fapt, niste pleava ramasa de la moara, pe care bunicii o numeau uruiala.
Vietile noastre s-au dus si nici nu ne-am prins ca cineva le-a dat pe repede inainte.
Ca le-a pus, ca intr-un soft de montaj video, niste muzica pe fundal (fireste, din anii ’80, Peter Gabriel poate), cateva titluri (prima, a doua iubire, prima casatorie, copilul, celalalt copil, piciorul rupt, concedierea, cealalta concediere…) si un generic de final. Scenariul si regia: Norocul. In rolul principal: Soarta. Bazat pe o poveste reala pe care nimeni nu are chef s-o mai auda.
Generatia mea aniverseaza 50. Decreteii. 1966, 67, 68.
Suntem copiii unei foi de hartie batuta la masina si semnata de tov. Ceausescu. In stilou, majordomul a pus cerneala bucuriei naive a unor pasari din colivie, carora cineva le-a vopsit gratiile in albastru, sa semene cu cerul.
Am fost copiii parintilor nostri tot asa cum am fost o sarcina de partid. Am venit pe lume obligatoriu. Curios, cu toate astea, am trait mai degraba optional. Viata noastra a fost trasata cu rigla de sus, insa am dus-o mai mult impleticindu-ne.
50 de ani de jaloane. Ca la examenul auto. Picat mereu. Pana azi, fara sa ne luam vreodata carnetul de sofer al propriei vieti.
50 de ani de la primele scutece. Inca 10-15 pana la ultimele.
50 de ani. E mult de-atunci.
Si oricum, e mai mult o comemorare: tortul nostru are forma Romaniei si gust de coliva. Pe el palpaie o lumanare cu led-uri chinezeasca. Suntem copiii high-tech-ului care incapea in 64k de memorie. Primii batrani digitali, iata. Si ultimii oameni care stiu cum e sa se dea imaginea peste cap la televizor fara ca asta sa fie un efect special.
Nu, nu murim acum. Nu toti. Mai auzi din cand in cand de cate-un coleg care nu mai e. Din clasa mea unul s-a sinucis. Si nici restul nu sunt siguri ca mai exista. Cum va spuneam: cafea la 7, copil la scoala la 8, serviciu la 9, pauza la pranz si apoi reverse: acelasi drum, aceleasi vorbe, aceleasi ganduri spre limanul care e noaptea si privirea trista a copilului cand ne vede cu capul in calculator.
Suntem generatia care isi duce crucea ca o greutate de fitness. Suntem generatia care l-a pacalit pe Iliescu si-a fost libera intr-o tara vesnic prizoniera intr-o idee tampita sau alta. Si totusi, suntem cei care mor in curand – ei, da, 20 de ani trec repede cand te-ai lasat de fumat.
Si totusi, cu acesti actori abulici care suntem, urmeaza un sequel. Se numeste batranete si e, dupa cum arata trailerul, un film prost, de 5,5 pe IMDB, la care nu poti decat sa te indopi cu popcorn si cola. Eu m-am asezat deja in fotoliu. Am stins lumina. Si-am scris textul asta ca sa va aduc aminte, dragilor, ca mai e ceva de facut.
Doar atat: sa ne lasam numele in catastiful Neamului – chiar daca n-am reusit pana la ora asta nici macar sa-l trecem pe cutia postala.
Sa iesim la tabla. Si sa scriem mare, pe ea, cat inca mai vedem ca negrul e negru si creta e alba:
“Pana aici, dracu’ sa va ia! Pana aici! Pana aici!
Pana aici!”
Si dupa aia sa facem si o poza cu telefonul. Sa punem in calendar si-n Task Manager.
Nu de alta, dar sa nu uitam
– cum se mai intampla la varsta noastra –
ca am ramas datori destinului cu o Revolta.
There is no ads to display, Please add some
Fiecare vârstă are frumuseţea, farmecul ei. Unii spun că cea mai frumoasă şi fericită perioadă a vieţii este copilăria, alţii consideră că este adolescenţa sau tinereţea. Depinde la ce te raportezi, respectiv ce este important pentru fiecare. Când eşti tînăr dispui de toată energia fizică de care este capabil organismul tău; eşti entuziast, orice ţi se pare posibil, te bucuri de frumuseţe, visezi la o iubire ca-n poveşti şi nimic nu ţi se pare a fi imposibil. Pe măsură ce te maturizezi sau chiar îmbătrâneşti, acumulezi mai multă înţelepciune, iar asta pare să te mulţumească mai mult decât frumuseţea fizică; priveşti oamenii din alt unghi, faci alte alegeri şi nu doreşti să dai timpul înapoi decât dacă ai garanţia că poţi lua cu tine în trecut mintea cea de pe urmă. Din acest motiv, trebuie să apreciem şi să ne bucurum de fiecare etapa a vieţii şi să nu privim în urmă cu regret. Cred că la vârsta bătrâneţii, fizicul şi psihicul / intelectul se degradează deopotrivă. Oboseala se resimte la nivelul întregului organism. Nu trebuie să ne gândim de-acum la asta, deoarece, vom avea destul de mult timp s-o facem atunci. Ar fi bine să vedem şi atunci partea plină a paharului, să găsim / avem şi atunci motive de bucurie – poate să ne simţim bine cu noi înşine şi să învîţăm să facem asta de pe-acum-. Eu sunt şi am fost mereu o persoană veselă şi optimistă şi de asemenea, ador singurătatea, deoarece asociez această postură cu libertatea, independenţa faţă de orice şi oricine. Mă simt bine cu mine însămi şi nu reuşesc să mă plictisesc niciodată. Asta trebuie să înveţe toată lumea sau să se pregătească într-un fel pentru momentul în care ar putea fi singuri.
Nu vreau să mă gândesc de-acum la moarte, indiferent dacă aceasta se va produce înainte de vreme, ca urmare a unui accident sau a unei boli necruţătoare sau dacă va avea loc la o vârstă înaintată datorită uzurii organismului. Sunt convinsă că atunci când va veni momentul, voi găsi suficientă energie pentru a fi pregătită şi fără să am vreo urmă de regret.
This article is shit.
Nu ai înțeles nimic…
Cât adevăr în cuvintele tale melenkova 13.;)
Am remarcat și eu.. Exista soluții.. Te apuci de programare pc sau te călugărești.. Ultima e mai greu de făcut dacă ai întrat deja în sclavie bancară.. Marea pb. că ne distrugem planeta și nu prea vad să avem soluție..
Scriem frumos …pacat ca atunci cand e sa si facem ceva …
lasa-ti….viata sa mearga inainte…fara regrete..fara…plingeri de tot felul…”daca te scoli de dimineata si nu ai nici o durere „–esti fericit.- NU LASA TIMPUL SA ITI FURE FERICIREA”….