Le e frica de moarte si atunci fug si de viata. De la piata la farmacie. Strangand portofelul cu ultima bancnota de zece de lei la piept. De la farmacie la metrou. De la metrou la acupunctura (e un chinez ieftin langa al doilea bloc). De acolo la nepoti, care rad si-i necajesc, ca si cum ei nu vor muri niciodata. De la ei la Plafar. A mai aparut un ceai. Si inapoi.

Seara, se strang prin case, se ghemuie in pozitia fetala, cu mainile reci, cu telecomanda tremurand. Pornesc televizorul ca pe o perfuzie cu minciuni lichide. Si cauta in fiecare zi inca un motiv sa voteze cu cine stiu ca trebuie sa voteze tribul lor.

Pensionekee. Vine de la Cherokee, doar ca traiesc in Wild East.

Vecini cu Comansii care voteaza pe bani si cu Irochezii care nu voteaza ca-s indieni vopsiti, dezamagiti si superiori.

Pensionekee. Se strang unii intr-altii prin trenuri, incercand sa ghiceasca, dupa cravata din anii ’80, daca omul din fata lor le-a fost superior in viata. Daca avea masina si palarie neagra, costum si parpalac de piele lung. Dac-a fost mai bine si-acum e mai rau (cumva, asta ii bucura). Se uita unii la altii la coada. Le place la coada, e singurul lucru care-a mai ramas din vremea lor, cunoscut. Acum fac coada la Casa de Pensii si la metrou, la supermarket cand se deschide si la parastas, cand se mai inchide. Cate o pereche de ochi.

Mor. Stiu asta. Si pentru ei e prea repede. Iar pentru tineri prea incet.

Mor, dar intre timp mai vor sa vorbeasca si nu-i asculta nimeni. Si-atunci voteaza, ca un strigat cu gura inclestata: “Suuunnnt si eeeu aaaaiiiici!”

Stanga politica le-a invatat naravul si se face ca-i aude. De-aia ii sunt credinciosi. Povestea lor e povestea cainelui care se intoarce la mormantul stapanului, in speranta ca ala se ridica si-l mangaie din nou pe crestet.

N-a mai ramas nimic pentru ei aici, dar ei inista ca poate am uitat cate ceva. Cate o firimitura de importanta, cate un coltuc de respect, cate o picatura de atentie.

Dar sunt depasiti chiar si in ce stiau sa faca mai rau. Sunt tineri mai comunisti ca ei. Sunt maturi capabili inadins de ticalosii mai mari decat tot ce-au facut ei din greseala. E mai multa lacomie la angajatii care “nu incep decat de la 1000 de euro” decat pun ei in votul acela care le “reintregeste pensia taiata de Chioru’”.

Lacomie? Au motive. Sunt saraci. Si nu pentru ca mor de foame. Ci pentru ca mor de viata. Viata asta din jurul lor, care are tot mai putin sens, tocmai pentru ca are mai mult viitor in care ei nu vor fi.

Votul lor e o sageata lunga, pornita din arcul nefericirii omenesti, care incearca sa se infiga spre inima mai tanara, care bate inebunitor de indecent si viu, langa ei.

Nici stanga n-are vreun merit, nici dreapta vreo vina aici. Nu e ceva politic.

E, daca vreti, un ultim semn de putere. E felul lor de a-si lua ramas bun: crestandu-ne pe usa o cruce pe care trebuie s-o decupam si s-o ducem mai departe.

There is no ads to display, Please add some