Imaginea cea mai veche dintre toate Craciunurile mele e a unei portocale asezata intre cateva crengi de brad, ca un giuvaer al coroanei. Portocala e valoroasa si rara in casa bunicii, unde miroase a 1880, a timp picurat cu pipeta in vietile incete ale oamenilor de pana la mine. Rudele mele pe care nu le-am cunoscut niciodata, dar pe care le aud soptind din crapaturile zidurilor, dupa miezul noptii. Plecatii, cei care stiu precis acum daca are rost sa sarbatorim Nasterea Lui. Sau daca nu mai e nimic dincolo.

Craciunul 1982. Police si Beatles pe casetofonul rusesc. Zapada cat vezi cu ochii in gradina din fata casei, inalta cat cele trei trepte de pe scara din fata. Inca fara urmele mele in ea. Inca…

Orasele, mai departe ca Marte, azi. Pitesti la 3 ore de mers cu RATA – un autobuz, de fapt compania locala de transport de stat. Bucuresti, la o zi intreaga. Cu trenul prin care vantul bate mai tare decat viteza de mers – un paradox despre care Einstein n-ar putea spune nimic stiintific.

Scrisori. Craciunul inca e facut din felicitari cu sclipici carate in tolba de piele a unui postas gras, imbracat in pufoaica si cu caciula ruseasca pe cap, pe care cainii de pe ulita il simt de la … desigur, de la o posta. Urari scrise caligrafic cu stiloul. Cu grija pentru mama cea in etate ramasa singura cu nepotul in casa „de pe vale”.

Sunt scrisori pentru bunica, mama de 7 copii. In casa nu avem telefon. Nici Mos Craciun – acum se numeste Mos Gerila si eu cu el am crescut. Stiu si ce imi aduce: cate o suta de lei de cap de matusa, unchi sau bunic. Sunt un investitor privat in ianuarie: poate aparatul acela de fotografiat (oricum nu e altul). Poate o geaca. Imposibili de gasit blugi.

Craciunul meu e facut din singuratatea solemna a casei vechi deja de 100 de ani. Si din mine, un adolescent al carui creier adulmeca aroma trezirii hormonale  –  din care am invatat sa fac trairi si, din ele, poezii scrise cu creionul in caiete mari si ridicole, azi.

Craciunul meu e asteptarea vietii care va sa vina. Am 14 ani si stiu ca va cadea peste bine ca un bombardier in picaj din care vezi doar tunurile scuipand zile si nopti si trasoarele luminoase ale micilor bucurii si marilor spaime. Am 14 ani si stiu deja ce va veni: viata adevarata, pe care o astept cu sufletul la gura, ca pe un sac rosu si plin cu pachete in care bag mana, adanc si cu speranta.

Asta am primit cel mai frumos de Craciun vreodata: viitorul. Atunci.

Perspectiva nesfarsita de la 14 ani: viitorul ca un Baragan al destinului omenesc, plantat cu rapita multicolora a imaginatiei mele. Cate meserii, care asteptari, cate carti citite si aventuri traite! Traite?

Mai bine. Pentru ca exista ceva mai bun decat sa-ti traiesti visul. Si anume sa traiesti asteptarea lui.

De-asta si iubim Craciunul. Si de asta el se termina brusc cu momentul in care desfaci cadoul si spulberi in cele patru zari toate cadourile imaginare pe care le asteptai…

Craciunul inseamna de fapt sa ai 14 ani si sa stii ca totul urmeaza sa se intample. Sa stii ca nu exista drumul tau – ci o infinitate de cai posibile inca, mustind de emotia descoperirii.

Si nimic sa nu se fi intamplat inca.

Da. Craciunul este masina timpului.

Hai, vine cineva cu mine inapoi?

There is no ads to display, Please add some