Ultima zi din prima jumatate a vietii mele

21_52_2_web

Pantelimonul meu n-a auzit niciodata zgomotele astea.

Mitraliere care trag in rafala, pistoale cu zgomot sec si timid, uruituri pe care nu le poti explica: la orizontul dinspre Unirea se joaca un meci tare: Copilaria si Adolescenta mea pierd, cu fiecare ora, meciul cu Tineretea. Sigur ca pentru asta trebuie sa moara oameni, pe langa care voi trece peste 20 de ani, pe la Cimitirul Eroilor, gandindu-ma ca mama a avut mare noroc sa nu ma impuste nimeni pe 21 decembrie noaptea. Joi.

Dar eu inca nu stiu de toate astea. Stiu ca Ceausescu a mai aparut odata la televizor cu niste generali. Stiu ca nu mai are rost sa incerc sa ajung acasa, dupa citeva ore de demonstratie in Piata Universitatii cu o fata, de unde am plecat cu sentimentul ca in filmul asta urmeaza scena crimei. Acasa la ea, incerc sa-mi inchipui cum va fi miine, in prima zi de Revolutie. Europa Libera susura pe mii de voci astupate cu surdina ultimelor noastre spaime. Nu stiu daca Pantelimonul doarme, dar cu siguranta se preface bine.

De miine nu va mai putea.

Nava spatiala Pantelimon, cea in care am copilarit, cazut cu bicicleta, iubit si tradat, strins borcane si mancat seminte, citit, cumparat stilouri chinezesti, batut cu pietre, iubit din nou si urit, si iar iubit, nava asta spatiala de beton si trei fire de iarba, incapabila de zbor, urit desenata de arhitecti alcoolici, strimbata la cutremur, nava asta, draga mea, singura pe care o stiu, se pregateste sa decoleze.

E 12 noaptea si pustile si mitralierele se mai potolesc destul incit sa aud zgomotul desprinderii de sol. E un sunet organic, ca mii de tesuturi musculare care se rup, tendoane, oase si nervi si iar muschi si ochi si intestine. Nava e facuta din noi si inca nu stim asta. Nava Pantelimon pleaca si nici nu bagam de seama. E joi noaptea si cautam prin casa un film pe VHS, singurul pe care il are fata asta la care dorm platonic, nici nu mai stiu cu ce film, plin de culori pastoase si ne oprim deodata sa ne privim in ochi si-atunci intelegem ca am ramas singuri.

Starship Pantelimon a decolat fara noi. E 22 decembrie 1989. Ora zero.

Ea adoarme inaintea mea. Iar eu raman sa ma uit in viitorul de neimaginat al vietii mele in libertate.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s