Mi-am dorit sa fiu astronaut. Cu aceeasi disperare cu care imi doream, pe la 13 ani, sa am o prietena. Culmea, in vremea aia mi se parea cu mult mai realist ca la 30 de ani sa ajung in spatiu decat sa ma insor.
Realitatea o banuiti. Si totusi, de ce spatiul parea, in anii copilariei mele, o destinatie mai fezabila decat Salonicul? Si de ce am ajuns pana la urma in Grecia in 2002, cu masina si cu doi copii in ea, in loc sa fiu pe orbita, 400 de kilometri mai sus?
Pentru ca spatiul ni s-a promis de atatea ori, chiar de catre literatura stiintifica dintre anii 50 si 80, incat parea o chestie sigura. Orase pe luna. Baze pe marte. Nave interstelare uriase. Aproape toate in timpul vietii noastre. Clar Luna trebuia sa fie locuita de pe acum. Evident ar fi trebuit sa avem o misiune pe Marte in anii 80. Fusese promisa inca de la aselenizare, in 1969…
In locul lor am primit linii aeriene low cost, unde te inghesui cu toti astronautii de la tzara, zboruri “in spatiu” la 50 de dolari pilula intr-un club din Mamaia si de restul, spatiul virtual. Xbox, Insta si Tik-Tok. Nici nu-ti trebuie costum de cosmonaut pentru ele, ba chiar e contraindicat.
Ce s-a intamplat? De ce viitorul stelar al omenirii a ramas adormit pe rampa de lansare mai tot timpul pustie de la Cape Kennedy?
Sigur, scriu textul asta pentru oameni rationali, care cred ca aselenizarea a fost reala si care inteleg si cat a costat, precum si faptul ca omul se plictiseste – inclusiv cel care, prin taxele lui, trebuie sa plateasca biletele cosmonautilor. Cei care cred in teoriile conspiratiei sunt rugati sa viziteze sectiunea “prostovani” de pe acest site. Hint: nu am aceasta sectiune.
In fine. Alta e discutia: de ce nu avem, cu adevarat, programe spatiale serioase, cu oameni, departe de planeta noastra, explorand alte corpuri ceresti, indreptandu-se spre alte stele…
Simplu: nu avem motorul.
Mai precis, nu avem un motor suficient de puternic incat sa ridice vertical, in orbita, o masa suficient de mare incat sa putem s-o numim cu adevarat nava spatiala. Ce trimitem noi pe orbita acum sunt mici capsule, modeste statii spatiale de cateva tone, hai zeci de tone in versiunea finala. Ce ne-ar trebui pentru Marte ar fi probabil suta de tone. Ce ne-ar trebui pentru un voiaj la stele ar fi poate o nava cam cat un portavion, de 100.000 de tone.
Ei, pe-aia nu avem cu ce s-o ridicam de pe pamant!
Motoarele pe care le folosim dateaza, ca principiu, din al doilea razboi mondial si chiar dinainte cu decenii. Ele folosesc reactii chimice intre doi compusi, care produc un jet de gaze care impinge nava. Energia e deci inmagazinata chimic – si tocmai aici e limita ei. Energia unor reactii exogene de acest tip nu va fi niciodata atat de inalta incat sa ne ridice greutatea unui bloc de locuinte in orbita. Pentru asta ar fi nevoie de energie nucleara, de o solutie anti-gravitationala, in fine, de un nou principiu motric.
Avem nevoie, daca vrem sa cucerim stelele, de o alta fizica. De o alta intelegere a campurilor, in primul rand a celui gravitational. Si de o metoda de a le influenta.
Pana acum stim sa lucram doar cu doua: electric si magnetic. Ne-a luat cam 300 de ani sa perfectionam chestia asta, dar datorita ei avem baterii, telefoane, trenuri electrice si tomografe.
Cu gravitatia nu stim sa facem nimic. Doar sa ne cada marul in cap, truc ieftin din vremea lui Newton.
Pana atunci bajbaim. S-au experimentat motoare diverse: ionice (acceleratie modesta, dar constanta, n-a reusit sa impinga un obiect mai mare de-o cutie de frigider, si-aia in spatiu). Apoi s-au teoretizat motoare atomice (le-am vazut si prin filme), care folosesc explozii atomice in exteriorul navei. Sau vele solare…
Pana acum n-avem insa altceva decat ce vedeti si la Elon Musk, omul cu masina electrica. Pentru a trimite oameni in spatiu foloseste tot focul. Si fumul. Si chiar si asa, costa enorm si incarcatura utila e de doar cativa oameni.
Pana la autobuz mai e. Pana la vacanta de vara pe Marte mai dureaza.
Lipseste un geniu.
Unul care sa inteleaga Universul intr-un mod in care nu stim s-o facem acum. Si care sa ne arate calea spre stele, eliberandu-ne de gravitatie.
Problema cea mai mare e insa alta: din ce in ce mai putini oameni lucreaza la asta. Fizica teoretica, fundamentala, are mai putini bani de cercetare decat are lotiunea de plaja care nu provoaca pistrui. Exagerez, dar inteleti ideea:
Fizicianul care isi pune mintea la contributie sa inteleaga lumea ar trebui sa fie eroul nostru. Bine platit. Iubit. Adorat. Pentru ca doar asa vom atrage tinerii spre asta.
Merita sa te chinui sa intelegi Universul?
La intrebarea asta, societatea de azi iti spune simplu: merita mai mult sa cazi in fund in direct pe vlog, sa vezi daca blugii Prada se rup la impact.
Tocmai de aceea mi-e teama ca lansarea frumoasa de azi e doar un drum pana la supermarket. Si ca descoperirea unor lumi noi mai trebuie sa astepte pana ne plictisim, ca specie, de noi insine…
There is no ads to display, Please add some
Buna.
Daa, fizicienii noștri buni fac ceea ce le place, adică cercetare pt alte țări, din păcate, unde sunt apreciati, respectați și bine plătiți. Cunosc persoane care fac asta in SUA. Au doctorate, mai și predau la universitate, pe lângă cercetare. Chiar au trebuit să verifice o lucrare de cercetare a unui profesor de-al lor de la Facultatea de fizica atomica din București. Știi ce mi-au spus? Că singurul președinte, de la revoluție până acum, care a băgat bani in cercetare a fost Băsescu. Îți vine să crezi asta?
ESTE magnific de simplu descris si ne aacapareaza autencitatea si umanitatea , care transpira prin cuvinte . ESTI un Om tinar cu naivitaea in suflet , ca cea de copil ….
Muktumim . Sanatate
Frumos subiect! Deosebit fata de tot ce se discuta acum: economie, politica, razboi, boala. Uitam sa visam si uitam in detrimentul nostru. Imi aduc aminte de ce spuneai, imi aduc aminte de “stiinta si tehnica”, si de niste reviste “Science et vie” capatate pe sub mana de la niste rude marinari. Toate erau pline de imagini ale viitorului in care anul 2000 era prezentat ca un film stiintifico-fantastic, cu zgarie nori pretutindeni, si nave care decolau si aterizau pe multiplele cosmodromuri. Dar raman toate un vis indepartat, si oricat ar parea de stupid, problema nu e motorul. Problema cea mai spinoasa o reprezinta sursa de energie. Sursele chimice si fosile nu sunt suficient de performante pentru altceva decat un zbor orbital. Poate si pentru luna. Dar costurile ar fi enorme, cu toata gravitatia redusa a lunii. Marte ca destinatie e nefezabil. Din multiple cauze: dar cea mai mare problema a lui e lipsa unui camp magnetic. Problemele pe care acest lucru le cauzeaza sunt multiple si nu se pot inscrie pentru o discutie aici. Pentru Venus ar trebui sa cream orase zburatoare, iar satelitii ca Europa si Enceladus care detin apa sunt mult prea frigurosi pentru gusturile noastre. Ramane doar sa ne gandim la una din multipele exoplanete descoperite. Dar distantele sunt incomensurabile pentru ce avem. Iar sursa de energie pentru astfel de distante cu siguranta nu a fost inventata inca. Ca si motor pentru astfel de distante e nevoie de un warp drive cunoscut actualmente sub numele de motor Alcubierre. Frumusetea lui consta in faptul ca nu te misti in sensul relativist al cuvantului, ca urmare deplasarea pana la o stea apropiata ar putea avea o durata de ordinul zilelor. Ne trebuie totusi sursa de energie 🙂
Lucian, s-ar putea construi stația spațială ducând pe orbită câte o tonă două de materiale, făcànd mii de curse. Iar de pe stația spațială s-ar putea pleca mult mai ușor mai departe, gravitația fiind mult mai mică. În rest sunt de acord cu tot de-ai spus. Parcă specia umană s-a diluat în ceva superficial… Știi… postarea aceea de pe fb. .. cu ce se întâmplă când îmbătrànim… aproape nimeni n-a înțeles. Mi-aș fi dorit să discutăm despre asta.
.
Și așa avem noroc ca Pământul nu e mai mare. Se spune ca dacă gravitația Pământului ar fi cu 10-15% mai puternica ar fi imposibil de ajuns în spațiu cu motoare chimice. Imposibilitatea reiese din ecuația rachetei.