Elegie pentru ultima zi de vacanta

Am plecat de la mare in ultima zi de vara. In fata mea, in Eforie, ultimele funduri semi-dezgolite se miscau incet, ca turnele de elefanti in savana. Maine vor fi inapoi in blugi, pe veun scaun, in vreun birou, la un job oarecare, dupa o vacanta intre tarabe cu sepci de marinar de jucarie si sezlonguri pazite de capitanii adevarati ai locului…

“Sa vii in septembrie la mare e ca si cum te-ai duce la liceu in vacanta de vara” imi spune un om prietenos la restaurant. E primul in felul asta, amical si vorbaret. Ceilalti sunt un pic mai suparati in statiunea asta. Sau obositi. Sau chinuiti? Ii vezi pe la 4, inapoi de la plaja, obligatoriu cu un copil slab de 6 ani intre ei: femeia ridata de greutati si barbatul imburtosat de-un job care permite prea multe beri cu prietenii, in vreme ce viata le tot cere…

De fapt, vacanta intr-o statiune “familiala” imi pare abandonul total al oricarei sperante de vacanta. E o doar o plimbare in curtea inchisorii, pentru oameni ale caror familii si alegeri trecute sunt, deja, de multa vreme, capcana perfecta. Ii vezi la terase cum se uita fiecare in alta parte. Ii vezi lipsiti pana si de cheful elementar de a-si certa copiluil. Ii intelegi in momentul in care copilul deschide gura si vezi ca parintii n-au stiut sa-i explice de ce e important sa citesti si altceva decat tabela de marcaj de la meci si scrisul de pe punga de seminte….

Dar toate astea vor fi istorie in curand pentru plaja intesata de umbrele branduite, ca si cand ar mai avea vreo importanta daca alegi intre Berea A si Berea B sau intre Apa de la Muntele X ori Izvorul Y. Ca si cand ar fi vreo diferenta. Sau ca si cand astea ar putea schimba ceva in rutina unei vacante care imparte timpul in mod egal intre plaja, mancare, siesta si somn. O vacanta simpla, pe care in curand o vor putea incerca si alte specii, odata ce nu presupune nici macar o umbra de activitate in lobul frontal… O vacanta in care omul e doar un portofel pe roti, cu pielea din ce in ce mai rosie si teancul dinauntru din ce in ce mai mic. Si atat. Nimic mai mult sau mai intr-o parte.

Dar cele doua luni de imbulzeala pe mica plaja  pe care Carol al II-lea a fost in stare sa ne-o lase (dupa ce bunicul ne pricopsise cu ditamai Cadrilaterul) se vor incheia in curand.

SI odata cu vacanta vor disparea de aici si oamenii care se lupta in fiecare seara cu tentatia suvenirului de plastic luminat cu led-uri de la tarabele – o mie! – puse in calea plimbarii de seara spre nicaieri, in tacere.

Gata. Se termina. Oamenii astia nefericiti cu ei insisi si deci si cu micul din farfuria de plastic vor pleca spre lipsa de orizonturi a altui loc. Desi si-au facut vacanta tocmai in locul cu cel mai larg orizont din Romania. Acela al marii.

Dar stai… Nefericiti am zis?

Am zis gresit. Pentru nefericire trebuie sa ai asteptari. Iar noi, deja, avem zeci de generatii care au renuntat la ele. In locul lor am pus terasa “Iubirea marii”, cu autoservire si dizeuza dupa orele 20, in locul lor am pus tatuajele temporare cu flori tropicale pentru fetele care se grabesc sa se faca mari, pentru ca ele stiu sigur va vor avea cu totul si cu totul alta viata decat mamele lor. Fara nici o legatura cu plaja de la Eforie…

Care va fi pustie si goala in doua saptamani, la fel ca ochii omului intrebat, din greseala de vreun coleg:

“Auzi, mah, da’ tu ce-ai facut in concediu?”

2 comments

  1. Of, ce gust amar! Apropo de concedii – mi-am adus aminte de un coleg de birou, cu copil de şase ani acasă, coleg despre care ştiam că are probleme cu banii (creditul pentru casă!) şi n-avea cum să-şi ducă familia la mare. Eu, crescută la ţară, ]n Muscel şi părinţii mei fiind încă acolo, ştiam că pot să merg oricând pentru relaxare un weekend sau o lună, cât aveam chef. Colegul cu pricina nu dădea nici un semn că vrea să se bucure de concediul legal, a zis că el vine la birou. L-am întrebat de ce nu-şi duce familia câteva zile undeva la rude, la ţară, măcar să iasă din Bucureşti. ”Păi noi n-avem rude la ţară!…”. Parcă m-a lovit în moalele capului, nu mă gândisem niciodată că sunt familii care chiar n-au unde evada dacă n-au bani. Şi alta cu şeful de birou, un domn la cincizeci de ani – îl întreb unde merge în concediu ” E, mergem la soacră-mea, unde dracu’!”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s