Tara era gri. Casele erau gri. Gardurile erau gri. Oamenii care treceau pe langa ele aveau aceeasi culoare ca umbrele lor, gri. Si le era frica de ele, de umbrele lor, caci nu le cunosteau prea bine: daca turnau la Securitate?

Traiam cu totii in tara lui Gri Imparat.

Pana si comunistii de rand, rosii altadata, si ei erau gri. Pana si ei erau morti pe dinauntru, zombi ideologici care bateau drumul de acasa la serviciu si la coada cu vesnica punga de un leu in buzunar, in pantofi rupti si suflete ferfenita.

In tara aia erau insa si cativa de alta culoare. Unul, Ursu, murise cu doi ani inainte. Altii inca nu vorbeau raspicat. Blandiana tocmai scrisese o poezie in care Ceausescu era parodiat de motanul Arpagic. Doina Cornea ii trimisese o scrisoare lui Ceausescu, in august, in care cerea mai multa libertate academica.

Degeaba. In jurul lor nu s-a strans nimeni decat gri-ul masinilor de la Securitate. Ok, erau mai multe negre…

Greu de suportat adevarul. Am fost un popor las in anii 80. Ca niciunul din jur de oprimat si cu calus la gura. Si ca niciunul din lume de tacut. Mergeam cu privirea in jos, gandeam in soapta si nu vorbeam deloc. Da’ eram toti urmasii dacilor, ne spunea Omul cu biciul si calusul. 

Ei bine, in minunea asta de tara de carton presat si caractere de ou clocit, s-a intamplat o minune: niste oameni s-au rasculat.

La 15 noiembrie la Brasov asta a fost: o rascoala. O rascoala de foame. Si ce-a pus capac a fost faptul ca s-au taiat si salariile.

A durat insa cateva ore. Si a urmat represiunea. Stiti de ea, batai la Securitate, oameni judecati si, marinimos, “iertati” de partid. Si pedepsiti cu exilul interior: mutati in alte orase, sa se sparga gasca. 

Altceva vreau sa va spun, si e mai dark. 

Pentru Brasov nu a existat solidaritate muncitoreasca. Nicio alta fabrica, niciun alt oras, niciun ALT OM. Oamenii aia au fost lasati singuri de restul Romaniei, cetateni gri priponiti de radiourile lor cum suntem noi azi lipiti de facebook.

Niciun alt muncitor nu a organizat ceva remarcabil pentru a-si ajuta camarazii din Brasov. Fata de polonezi, care aveau deja un sindicat – Solidaritatea – cu sute de mii de membri in acel moment, Romania avea milioane de oameni care se scapau pe ei de frica LA GANDUL ca ar putea sa faca ceva sa iasa din front.

Armata a fost pusa in alerta si pregatita sa intervina – cu glont, daca era necesar, asa cum a si facut dupa numai doi ani. Vreun general sa conteste ideea? Sunt unele marturii, dar nimic clar si evident.

Intelectualii? Zero reactie. Academii, studenti, profesorime, lume fina si educata… ce credeti ca au facut?

Nimic.

Au ascultat la Europa Libera cum unii oameni au iesit in strada de foame si dupa aia au fost arestat si batuti. 

Si-au tacut. Nici ei n-aveau de mancare. Nici ei n-aveau libertate. Dar au tacut.

15 noiembrie ar trebui sa fie Ziua Lasitatii Restului Romaniei. Asta e de comemorat. 

Asta e parastasul la care sa mancam Coliva Tacerii Noastre.

There is no ads to display, Please add some