Soarele se misca incet, aplecat, aproape in genunchi, pe langa linia orizontului. Suntem la doua zile de solstitiul de iarna: nu va mai fi niciodata atat de jos, inca un an de acum inainte. Daca deschizi geamul miroase a Timp, scos proaspat din frigiderul Vesniciei. Pe-aici s-a nascut si ea, daca e sa credem poetii. Si, dupa alte surse neconfirmate, tot aici a murit, dupa ce a sunat la salvarea amintirilor noastre si n-a mai venit nimeni…
Campul? Ezita intre alb si negru, ca viata celor de aici. Si tot el se duce departe si nu se mai intoarce.
Pentru soferul singur, privirea laterala e un lux: cei mai multi suntem concentrati pe drum. Si totusi, zilele astea merita sa ne oprim cateva minute, la marginea drumului, si sa ne uitam spre orizont.
E acolo viata noastra netraita? Sau doar inca un sat rebegit de frig si momentan umplut cu rudele de la oras, venite in vizita la batranii mintiti in fiecare an ca ne aducem aminte de ei?
Casele au zilele astea cate o masina in fata, in mai toate satele din sudul tarii. Pentru asta, gospodarii cu sciatica si cojoace grele, mirosind a fum si tuica, au dat zapada de-acum o saptamana. Sa nu ii fie greu copilului, sa nu se murdareasca, sa nu se ude cand ajunge, dupa inca un an departe, acasa la batrani.
Merg si eu in fiecare an la mine. La mine, in casa copilariei. E in Arges. Si, de cativa ani, nu-mi mai place sa ma duc pe autostrada: o iau pe drumuri ocolite, fara trafic si fara speranta, prin sate pierdute la ruleta viitorului de stra-stra-stranepotii celor care, acum 300 sau 500 sau cine mai stie cati ani, s-au asezat, langa un rau si-o padure, sa-si faca o viata.
Giurgiu. Teleorman. Arges. Asta e traseul meu. Doar sate mici, inecate in tristeti mari.
Nu toti mai au musafiri. Unii nu mai au nici gazde. Din loc in loc, casele parasite te imbie la doinit. Doar ca nu mai tii minte nimic din cartea de romana, asa ca jalea ta se indreapta spre repertoriul contemporan:
„Last Christmas” merge aici. Pentru ca jalea e si ea un sentiment multi-cultural… Jalea geamurilor acoperite cu hartie de ziar sau cearsaf, deschise ca niste ochi cu cataracta spre lumea dinspre care nu mai vine nimeni sa deschida poarta, sa strige la caine si sa sa bata la usa… Bre, nea Gheorghita, esti acasa?
Romania se imputineaza discret. Satele se micsoreaza fara sa se simta pe Google Maps. Timpul lasa licheni pe gardurile de beton turnate intr-o vreme cand iti trebuia pile la Partid sa faci rost de asa ceva. Si tot cu pile la Partid s-au facut poate si jgheaburile santului, doar ca la altul…
Cineva optimist a pus un prun, cum se pune langa gard, la noi in sud. Oare-o sa mai fie cineva sa-l culeaga cand intra pe rod?
Ici-colo se vede tencuiala proaspata. Familie noua, poate. Poate si un copil. Poate ca are cine sa lucreze la ferma in anul de gratie 2038. Poate ca inauntru e cald si bine si miroase a carnati de casa, cum se fac la noi: cu mult usturoi si grasime. Ca la eschimosi, doar ca ei n-au usturoi.
Da, poate ca oamenii dinauntru sunt bine si optimisti. Poate ca e un show bun pe Protv (asa imi zic si mie prietenii…) si vinul e rece si mamaliga calda inauntru. Poate ca doar eu sunt trist, sofer singur pe drumul spre casa bunicilor, acum pazita de mama, singura si ea in fata vremurilor care vin.
Cand nu aveti ce face mai bun, faceti 100 de kilometri pe drumurile care leaga satele romanesti din sud. Va veti intalni nu doar cu frigul iernii, ci si cu cel al istoriei. Si cu rugina, cu lemnul putrezit al stalpilor de telegraf si telefon (cu fir, ce idee invechita!) ramasi fara rost, strambi ca dintii babelor de la biserica, duminica dimineata.
Faceti un drum pe aici, prin Sudul din care ne tragem cu totii. Iesiti din masina si trageti aer in piept. Simtiti golul? Lipsa? Vibratia care s-a dus?
Am invatat la scoala ca poporul roman a rezistat pe aceste meleaguri 2000 de ani. Si ca au trecut peste el gepizii, vandalii, gotii si pecenegii. A durat ceva, dar am invatat ceva de la ei: sa pleci inseamna sa schimbi norocul. Azi, suntem si noi un popor semi-migrator.
Cu un amanunt original: in fiecare an ne intoarcem acasa, pe drumuri inguste, pe langa campul caruia ii e dor de noi, desi n-a putut niciodata sa ne faca nici fericiti si nici bogati.
Faceti un drum prin Sud zilele astea. Va veti intalni pe constrasens cu destinul neamului nostru, grabit si el sa se intoarca la munca. Caci timpul e bani si la scara cosmica la care vietile noastre nici nu se mai vad…
There is no ads to display, Please add some
Foarte la obiect; trist dar adevărat.
Eu umblu mult prin țara. Chiar dacă in sud si in est starea descrisă de tine atinge paroxismul si ma arunca in depresie nici pe la noi, prin vestul țării, nu se întrevede un viitor prea luminos al satului românesc . Casa bunicilor mei, Argeșul meu :), este in Harghita. Acum nici lupi nu mai sunt pe acolo ca in copilăria mea…
Parca pe acolo ar mai fi unii sa se intoarca…. La noi, nici turism si nici speranta.
Da, mai sunt cei care chiar se intorc – e speranta care tine candela aprinsa. Dar, Lucian, sa nu uitam ca singurii care pot schimba ceva sunt oamenii locului. Anumite regiuni sunt mai atractive si pentru ca oamenii de acolo au facut niste alegeri. Nu putem, la nesfarsit, sa acuzam “organizatii oculte” de faptul ca nu ne-am nascut in “locul potrivit”. Daca ne-am deschis ochii intr-o vagauna tine doar de noi ce facem cu ea si pe cine alegem sa ne conduca. La Multi Ani si un 2019 mai optimist!
Tara mea este in Moldova, Botosani mai exact,pe malul Prutului.Pe vremea copilariei mele satul vuia de oameni in putere ce lucrau pamanturile ce imprejmuiau satul.Pe atunci copiii erau plecati la oras peste an ,pentru un trai mai bun,dar intotdeauna veneau in vacante nepotii.Nepoti adunati din toate colturile tarii…si eram multi…si cand ne adunam sarbatorile aveau alt farmec, si nuntile si botezurile aveau alt farmec….si ne ajutam intre noi la orice eveniment.Si nu aveau posibilitati financiare bunicii, nici noi nu aveam jucarii ca acum dar nici nu aveam nevoie,faptul ca ne intalneam cu alti copii, ne jucam sau ajutam in gospodarie era suficient ca sa fim fericiti. Dar bunicii au imbatranit(bunicii tuturor)si rand pe rand s-au dus intr-o lume mai buna.Si casele au ramas parasite,acum nu mai vin nici copii,nici nepotii.Linistea satului e apasatoare mai ales in zilele de sarbatoare.Si amintirile te napadesc…satul nu mai este ce era.
E greu si pare tot mai trist timpul vremurilor astora. Ne apasa. Ne doare. Uneori, ne sufoca. De acolo vin si intr-acolo merg des, spre sud. Si pare tot mai singur. Si unde nu e singur, e compromis de valori si repere. Sa fie inceputul sfarsitului? Intr-un fel, da. Se sfarseste ceva. Ar fi bine sa nu se sfarsim si noi. Aia care mai suntem. Pe ulita parintilor mei sunt mai multe case goale decat locuite. Nu sunt parasite. Sunt goale. Oamenii lor au plecat si nu in strainatate. A plecat si tata. Devreme. Vesnicia are alt sens dupa. Alta semnificatie. Se contopeste cu viata pentru ca vesnicia e un concept si la fel pare ca va ajunge si satul in care s-a nascut.
Prin 2016, in miez de vara si nu in frigul iernii, ma izbise cam acelasi lucru. Am pus pe hartie intr-un tren randurile de mai jos.
„România mea ruginită.
După mulți ani în care mașina a deținut monopolul absolut pentru deplasările mele, astăzi am mers cu trenul către inima țării, cale de câteva sute de kilometri.
Am revăzut multe dintre peisajele pe care în ultimii ani coada ochiului meu doar le fura de la volanul mașinii. Ce minunății face natura asta! Noroc cu ea, cu natura. Tot ce e făcut de ea parcă e făurit într-o îmbinare spiralată de întamplare, de echilibru, de suficiență, pe când ce e făcut de om…
Am privit câtă rugină pe metru pătrat pare să fi atins orice creație a omului. Nicio casă cu acoperișuri demne de vreo strădanie aparte, niciun zid zugrăvit sau curat ”la malul” liniei ferate în timp ce mă apropiam de destinație. Nici măcar linia ferată sau trenul care scârția din toți rărunchii, nu erau neatinse de rugină. Așezări locuite care par părăsite. Părăsite nu de oameni, ci de dorința lor de a făuri cu mâna lor ceea ce natura făurește singură și de a ține pasul cu aceasta. Tot blestemul anilor ăstora de comunism se vede și astăzi. Comunismul în timpul căruia ne-a intrat în sânge și încă ne curge în vene convingerea că altcineva trebuie să facă ceva: Partidul, Colectivul, Cooperativa.
Mă uit în jur și totul pare ruginit. Noi, noi cei care am rămas aici în anii ’90, inocenți ca mieii la teiere, convinși fiind că România este Eldorado al renașterii, al creșterii economice, sociale, culturale și noi am ruginit. Vom mai șterge pe ici pe acolo, vom mai da lustru pe alocuri, vom mai schimba câte un bec ars, dar eu, astăzi, nu mai văd prea multă lumină. Poate mâine. Până atunci, continui să respir în România mea ruginită.
08 August 2016”
Fa o vizita in Apuseni.Incearca zona Abrudului spre Sohodol Valea Verde.O sa simti moara timpului ce a tocat tot ce era uman cu ani in urma.
[…] via Vesnicia a plecat la munca afara. Un drum prin satele din Sud — Inchirieri de idei […]
Acelasi sentiment de tristete m-a incercat si pe mine in iarna anului 2005
https://ilonabraica.wordpress.com/2016/07/02/satul-care-moare/
„Tara mea” e in Baragan. Campie neteda, drum liniar cat vezi cu ochii, cat tine orizontul. Satele….batrane, aidoma locuitorilor ce stau, zgribuliti, pe la porti, cu palma caus deasupra ochilor, speriati de pustietatea ce ii cuprinde din toate partile. Asteptand… speriati ca nu cumva sa fie uitati de copiii ce si-au facut rost la oras. De fiecare data ma intreb cum vor arata aceste sate peste 10-20 de ani.
Pe cine sa mai punem vina?”Ce-si face omul cu mana lui….”.Nu ne mai cotropesc barbarii,nu mai suntem subjugati de imperii,obligati sa dam biruri,nu mai suntem legati de glie si asupriti de grofi de alt neam.Dusmanii sunt in noi si cand e liniste imprejur,ies la iveala cu tupeu : prostia,lenea,lacomia,dezinteresul fata de comunitate,fata de natura,etc.Oare e indeajuns sa avem conducatori vrednici(daca mai suntem in stare sa votam cu cap) sau trebuie sa-i mai si ajutam si sa-i urmam fara sa ne mai ciondanim intre noi ca papagalii asa cum o facem de atata amar de vreme.E nevoie oare de un necaz mare venit din exterior?Se pare ca numai asta ne poate uni si ne va aduce poate pe acasa pe cei plecati ca sa formam apoi o generatie vrednica de plaiurile noastre de poveste.Dar vom fi pregatiti sa platim pretul……?
Un paradox , daca de peste 2000 de ani ,, veșnicia ” a păstrat religia , limba, obiceiurile , culmea în ciuda tuturor celor care în forță au dorit să ne ocupe , doritori de pământ fertil și mâna de lucru ieftina , cu pretentii mici !
Astăzi nu ne mai asaltează nimeni, nu mai vin vandalii, ,gelozii, ci noi însăși părăsim aceste locuri de ; ,, veșnicia! Aici este cea mai mare tragedie !
Eu sunt din Arges,mai bine zis chiar din Bârla,de 11ani lucrez la o firma de telecomunicații din zona și pe fiecare an câteva locuințe au rămas pustii,cele mai de demult părăsite de cei care au plecat de printre noi s-au degradat vizibi.,….și stau și mă uit la ele și mă apucă un sentiment de melancolie amestecat cu tristețe și încerc să-mi închipui cum a fost odată,cum s-au bucurat când a terminat de zidit acea casă,cum a fost primul plânset de copil in ea,cum se strângeau seara toți la masa rotunda cu trei picioare când veneau de la munca câmpului iar flăcăi și fetele se strângeau cere să meargă la hora in sat…..trist,foarte trist sau poate sunt eu puțin demodat!
Nu esti demodat. Si eu sunt din Barla, familia mea se numeste chiar Barleanu…. si da, am vazut cum casele raman goale. Am de gand insa sa ma intorc acolo la pensie si sa imi traiesc ultimele zile in casa familiei…
Progresul a distrus veșnicia.
Tinerii vor o țară că afară,bătrânii noștri nu aveau atâtea pretentii și aveau peste 4 copii multi.
Multi au plecat și din cauza situației materiale dar și a politicului.
Mă uitam la francez..a rămas la el în bătătură și se bate cu toți,cerandu,și dreptul la viață și trai..ai noștri au fugit.
Da Doamne bine.
Da Doamne viața și bucurii acestui popor.
Am facut un astfel de drum vara aceasta, prin sudul țării – Giurgiu, Teleorman, Olt, Dolj. Era multă liniște prin satele străbătute, lovite de seceta verii. Totusi, pe câmp, ici-colo era câte o covercă din trestie unde se adaposteau copiii care păzeau pepenii, la fel ca în copilăria mea. Am oprit sa cumpărăm direct de la producător atat pepeni, cat si alte legume. Pretul era cu mult mai mic decât ar fi meritat palmele crăpate de muncă și fata brăzdată de soare a țăranului. Si asta se întâmplă de multi ani, desi calitatea este net superioara produselor din hipermarket-uri.
Ori de cate ori merg acasă, nu pot sa nu observ că nici satul meu nu mai este ce era odată… Se muncește mult pe bani puțini, bani din care nu poti întreține copiii la școală. Iar asta este durerea cea mai mare a oricărui părinte. Deși dureroasă, soluția celor mai mulți a fost si inca mai este ruperea familiei: cel puțin unul dintre părinți să plece la muncă departe de casă, oriunde, numai pentru a putea câștiga ceva mai mult, ca sa-i întrețină pe cei rămași la vatră.
Da, as vrea sa ma intorc in sat, chiar daca nu mai este ca-n copilaria mea, chiar daca traiul e mai scump. Tehnologia schimbă si copiii și tinerii de la țară, nu doar pe cei de la oraș. Totuși, acolo simti ca trăiești fiecare anotimp, ca timpul se scurge altfel…
În realitate este d o a r scris frumos!
… și emoționează !
Însă nici cel care scrie, și nici mulți alții care “lăcrimează” ci situația asta , nu fac nimic palpabil, real ca situația să se schimbe !
Literatură ușoară , însă compromis …. de la depărtare !
Așa că La mulți ani ! … și a aduna idei până la viitorul îngheț !
Buna ziua! Va rog frumos sa va verificati mesajele de pe fb, ca urmare a unei postari pe care ati facut-o lucrurile au degenerat.