Pana azi n-am stiut cum e sa dai mana cu o femeie care a muls vacile ani la randul. Are mai multi muschi decat stiam eu, baiat de oras, obisnuit cu maini de corporatiste fine, maxim duse la fitness cand si cand, intre powerpointuri.

Aici nu sunt proiectoare pentru asa ceva. Aici e o curte mare, cu un grajd pe laturi, pentru vacile mature, si inca un sopron mai mic pentru juninci. Lumina vine din ochii lor doar. Ai proprietarilor.

Dar sa va mai spun de ei. Pana azi n-am cunoscut pe nimeni care in 11 ani si-a luat o singura data concediu.

Pana azi n-am inteles ce se intampla cand ai un copil cu o problema medicala si singurul specialist – care trebuie sa-l vada zilnic! – e la 70 de kilometri distanta.

Pana azi n-am fost in nici o casa facuta exclusiv din lapte. Desi peretii sunt din caramida si solizi.

Luminita si Cristian Badiu au impreuna 27 de vaci. Au inceput cu trei. Acum isi fac un adapost mai mare pentru ele, desi nimic nu pare mai mare decat sufletul lor, in seara asta.

Stam in bucatarie si ea povesteste simplu. Munceste in fiecare zi. De la 6 dimineata. Ore? Nu se stie. El stie doar cat poate sa se odihneasca si sa manance: doua ore. Una la pranz si una mai spre seara, inainte de culcare.

Bucataria e noua, cu gresie bej, cum nu se gaseste la tara. Exista si baie in casa. Si frigider nou. Si o masina. Si toate astea le-au facut laptele, vacile, si munca lor. N-au destul pamant, asa ca isi cumpara furajele. Blestemul vesnic al taranului, intr-o Romanie cu tot mai putini locuitori, dar, paradoxal si cu tot mai putin loc pentru munca campului.

Locul se numeste Bragadiru. De Teleorman, nu cel de langa Bucuresti. Sat de campie romana. Sute de ani de acelasi lucru, facut dupa traditii: la sapa. La camp. La coada vacii.

“Nu mai putem creste vaca asa cum faceau bunicii. A lor dadea 10-15 litri. Noi avem si vaci de 30. Si astea irlandeze dau si 40!” imi zice omul.

Da. Au si doua-trei vaci irlandeze. Costa aproape 2000 de euro fiecare, dar le-au primit gratis printr-o fundatie. Cu conditia sa dea si ei mai departe prima juninca fatata. Suntem la 160 de kilometri de locul de pierzanie in care 2000 de euro inseamna cateodata o noapte in club. Sau onorariul pe o saptamana al unui CEO mai modest, de la stat. Sau rata lunara la o masina scumpa.

Aici inseamna o vaca si, dincolo de ea, lumina de la capatul unui tunel prin care poporul roman rural merge de … stai, de cate sute, mii de ani?

Cei doi n-au perspectiva asta a istoriei. Pentru ei istoria incepe cu copilul care trebuie ingrijt si cu urmatorul care trebuie adus pe lume. Luminita e gravida cu o fetita pe care o va naste in cateva luni, dupa care se va intoarce la munca.

“Imediat?”

“Imediat” spune ea. “Pai cine sa aiba grija de ele? Daca nu mulgi vaca bine, poti s-o strici pentru un an intreg. Orice greseala te costa aici.” spune femeia.

De-asta n-au avut decat un concediu in 11 ani. Pentru ca n-au avut incredere sa lase pe altcineva sa mulga vacile.

Serios. Zilnic. Repet:  ei mulg vacile zilnic. Indiferent ca le e rau sau bine, ca sunt veseli sau tristi. Asta e regula aici, in casa asta. Si acum inca e bine: ii mai ajuta si un echipament luat la mana a doua. In primii ani, erau doar mainile lor.

Ferma (e mult spus, deocamdata) inseamna doar ei doi si parintii care ii mai ajuta. Nimeni nu-i stie dincolo de satul asta. Nu-i avem inca in imaginarul colectiv, desi ca ei sunt mii in toata tara. Au pornit incet si-acum cresc, sfiosi, la margine de lume, langa Dunarea indiferentei noastre.

Dar nu e toata lumea rece ca noi, reporterii de la Bucuresti. Unii ii mai ajuta: un program pe nume “O sansa pentru Familia ta” le da o mana de ajutor pentru un adapost mai mare, la anul. Altii le intra in casa cu o vorba buna – seful companiei locale de colectare a laptelui e si un fel de dispecer al binelui public intr-o zona in care marfa asta e putina si rar dezinteresata. Iarna, ii ia sa faca cursuri cu ei, intr-o sala mica cu o gramada de echipamente.

“Cateodata oamenii adorm la curs. Nu sunt obisnuiti sa stea intr-o camera atata vreme. Si-n plus, nici nu va imaginati cat muncesc oamenii astia!” spune Iulian Branzoi, cel care le ia laptele in fiecare zi.

Chiar, cat muncesc? Mi-e rusine sa va zic. Mi-a fost rusine sa aud. A fost, de fapt, una dintre cele mai grele calatorii de presa din viata mea. Pentru ca am aflat cu ocazia asta mai multe lucruri despre mine decat despre ei.

Sa va spun, acum la final?

Ei bine, e simplu: ei sunt oameni. 

Iar eu, care-am scris textul asta in timpul in care ei au adapat 27 de vaci, au strans dupa ele si-au mai si facut de mancare la copil, eu sunt doar un consumator. 

Un consumator indiferent al muncii lor. Si nu e nici un merit aici.

Seara tarziu, cand am ajuns acasa de la familia asta am deschis frigiderul sa ma uit dupa iaurt – stiam de-acum ca e facut cu lapte si de la ei. Si l-am mancat incet, cu lingurita cea mai mica pe care am gasit-o, facand plecaciuni in minte, in directia lor, la fiecare inghititura.

Si tot nu mi se pare destul.

Respectul, nu iaurtul.

There is no ads to display, Please add some