In 1990, cand m-am apucat de presa, exista un singur post de televiziune, aliniat la interesele de partid. Vreo 10 ziare incercau sa ofere o alternativa a vocilor, unele chiar critice la adresa puterii.

In 20 si ceva de ani de presa am vazut destule: presa comerciala, presa de moguli (unii comerciali, altii politici), presa de amatori si presa de ticalosi.

Dar parca niciodata n-a fost ca acum. Niciodata atata control si niciodata atatea reguli impuse de sus sau (cazul cel mai frecvent) auto-impuse, ca masura de conservare a job-ului.

Niciodata n-am trait un moment ca asta in presa, in care adevarul nu mai conteaza si fiecare fraza, fiecare stire, fiecare comentariu au o functie exacta, de manipulare si pervertire a realitatii.

Parca niciodata (da, parca nici sub Iliescu sau Nastase!) n-am trait vremuri in care jurnalistii care isi cauta un drum onest sunt nevoiti sa se urce in autobuzele cu plata in moneda onestitatii, numite, nu stiu de ce, trusturi. Cuvant care vine de la “trust”, adica incredere. Frumoasa ironie.

Culmea, nici publicul nu mai are incredere. Dar se uita, tot asa cum se uita la un meci despre care stie ca e trucat: ca sa traiasca emotia enervarii, a exasperarii, a furiei.

Traim din emotii in ziua de azi in presa si nu mai livram nici un fel de ratiune. Nimeni nu mai spune ce gandeste, cu exceptia sceleratilor de talk-show, adusi la fel ca niste caini de lupta ucigasi, sa sara cu invective la gatul putinilor oameni care se mai zbat onest pentru o idee sau – doamne fereste! – vreun ideal.

Traim o presa care se sinucide tocmai incercand sa supravietuiasca. Care inghite in fiecare zi cucuta cate unui contract de publicitate, directionat cu dedicatiei, la schimb pentru un mobil politic sau economic. Niciodata la schimb pentru binele public.

Traim o presa
care se dizolva incet-incet in prea multa vorba si in prea putin gand. Traim o presa-pastaie: mare, frumoasa si verde, dar fara nici un fel de bob. Fara nici un fel de samanta.

De-aia nici nu va lasa urmasi. Pentru ca vorbele noastre, puse in capul oamenilor sunt doar niste seminte sterpe. Nu creste nimic din ele decat disolutia unui neam si a unei tari.

Am trait si vremurile in care aveam doar doua ore de televiziune pe zi, sufocate de tovarasul Ceausescu si alea. Dar a fost nevoie sa traiesc vremurile astea ca sa realizez un lucru incredibil: macar Partidului Comunist ii era mila de noi. Macar lui Ceausescu ii ajungeau doua ore pe zi. Astora nu le ajung nici 24 pentru cate minciuni au sa ne spuna!

Si toate astea pentru ca 1000 de oameni sa-si poata pastra averile si libertatea. Si toate astea pentru ca 1000 de oameni sa-i poata intemnita pe ceilalti in panza de paianjen si paiete a show-urilor de amortit poporul pana adoarme.

Nu, nu sa nu iasa in strada. Ca oricum n-o face.

Ci sa nu iasa inauntru. Inauntrul nostru. Al fiecaruia. Presa a ajuns un instrument care ii tine pe oameni la distanta de propria constiinta si propria judecata. Ii tine captivi, intr-o lume fictiva.

Lumea in care singurele idei adevarate sunt cele pentru care a sunat Cineva in regie, sa-i spuna prezentatorului in casca.

E altul in fiecare seara. Si altul in fiecare ora. Si e, in acelasi timp si mereu, cainele de paza al Stapanilor.

There is no ads to display, Please add some