La plimbare prin Urâțești. Stațiune turistică de importanță națională

In albia raului e o plasa cu patru pet-uri. Mai sus, la 4 metri mai sus, nu atat de departe, o cusca de sarma pentru deseuri de plastic. Goala. E clar ca proprietarul pet-urilor s-a bazat pe gravitatie si nu pe compania de salubritate sa-l scape de resturile de la ultimul chef.

Ratacesc intr-un orasel de munte cu sentimentul ca locuitorii au trecut demult, inainte de covid, printr-o epidemie camuflata, fara alt simptom decat pierderea completa a simtului estetic. 

Sa va descriu, poate il recunoasteti. Sau poate … 

Dar intai locul. Il strabate un rau, asa cum va si asteptati. In albie, pe care o stiu de cand eram mic, din excursiile cu profesorul de bio, sunt bolovani mari, numiti trovanti – o curizitate a locului si un motiv pentru care elevii din Bucuresti erau adusi aici cu autocarul sa se zgaiasca la minunile naturii. 

Azi insa trovantii nu mai sar in evidenta – in locul lor vedeta e gunoiul. Toata albia raului, de la prima casa din amonte si pana la iesire, e o colectie de –  sa le zicem, pentru simetrie cu trovantii – ARUNCANȚI.

Monumente ale naturii noastre umane, aruncanții sunt orice. Aici o umbrela, deschisa si care pare inca in stare de functionare. Mai incolo bara din fata a unei masini. Trei pufoaice rupte si cu captuseala care se destrama incet, plecand la vale cu apa. O colectie de cutii de bere, care lucesc in soarele cu mult prea staruitor in a-mi arata toate astea. 

Am avut nevoie de mult spatiu parcurs sa vad toate astea? Nu. Cam 10 metri.

Albia raului, pe care mi-o aduc aminte stralucitoare si vesela din copilaria mea, e acum o colectie de dovezi ale prosperitatii locuitorilor din casele din jur. Dar si o dovada, totusi, de efort: altii, la fel de multi, n-au mai avut puterea interioara sa-si duca gunoiul din curte. 

Asa ca il strang.

Casele sunt ele insele colectii de gunoi pe care proprietarul pune totusi o valoare emotionala sau chiar practica. Poate ca anvelopele astea, care l-au dus nu o data pana in Grecia, vor putea fi folosite la ceva candva, cand o sa aiba timp. Vopsite si infipte in iarba, pot inchipui un fel de gard a la Stonehenge, monument megalitic al lipsei de gust endemice de care va vorbeam. Poate ca bicicleta rupta a copilului, mare acum, va putea fi reparata. Poate ca mormanul asta de tabla de pe casa (care a primit acoperis nou si rosu, perfect asortat la nimic) va folosi si ea la ceva, in afara de a da o infectie nepotului cand se va zgaria in ea.

Merg pe langa casele astea, pe aleea proaspat asfaltata (da, PNDR nu doarme) si trag cu ochiul: mai fiecare casa are doua zone: cea buna, frecventata de oameni, cu o mica alee marginita de zambile care stau sa iasa, si o zona urata, cu care oamenii convietuiesc. 

Acolo, in zona urata, sta ce nu-i mai trebuie omului, dar si ce reuseste in fiecare zi sa evite cu privirea: deseurile vietii sale. Etalate pentru ca fiecare trecator sa le vada. Sa fie un nemn de belsug carcasa Daciei 1300 in care cuibaresc gainile, dupa ce isi fac de lucru pe langa Opelul un pic mai nou cu volan pe dreapta? Poate. Daca nu e el, e sigur difuzorul din curte, care canta universului, imprastiind si el gunoi, numai ca sonor.

Acest orasel ar trebui sa fie – si scrie la intrare – o locatie turistica. Si este, intr-un fel, insa nu una pe care o frecventezi din motivele obisnuite, ca sa te relaxezi si sa vezi ceva frumos. 

Este o destinatie turistica in care te incarci cu uratenie.

Poate ca locul e un deschizator de drumuri. Poate ca oamenii s-au saturat de statiunile populare, in care te simti bine si vezi ceva frumos. Poate ca aici e viitorul turismului global: PET-watching in loc de birdwatching. Poate ca o baie de deseuri in Subcarpatii Romaniei e the next big thing, dupa cea in apa inghetata a unui lac glaciar din Alpi…

Dar mai e ceva. Si-am lasat asta la urma, pentru ca e intr-adevar perla coroanei. Ma rog, mai degraba piatra ciobita a coroanei.

Casele sunt… 

Ei bine, casele sunt de trei feluri: 

Ruine – si de fapt cele mai frumoase, pentru ca acoperisul prabusit si zidurile de paianta expuse, mancate de ploaie, inchipuie cumva un spectacol absolut autentic si induiosator. Ruinele astea iti arata ca pana la urma, daca o lasi in pace, natura stie sa faca ceva frumos.

Vin apoi la rand casele incropite. Adica facute in ani, din felurile adaugiri, cu materiale diverse si catedata de mai multe generatii. Se vede cum: aici au inceput cu o casa de caramida traditionala cu cerdac, cu doua camere si bucatarie afara. Apoi au facut un sopron langa ea, din tabla, cu acoperis de carton bitumat, cea mai “budget” solutie. Au inchis dupa aceea cerdacul cu termopane (probabil primul an de munca al proprietarului in Italia). Au adaugat un sopron din doua generatii de materiale: caramida rosie si plastic alb ce pare luat de la peretii unei rulote, imbinate fara niciun fel de talent la meseria asta. Adica cu un fel de sipci de metal cu suruburi. Ma mai puteti urmari? Stiu ca e greu, dar mie imi e si mai greu sa va descriu nivelul de improvizatie al mesterului popular…

Si dupa aceea esti martor la dezlantuirea creativa a tinerei generatii. In spatele casei batranesti au inceput una noua, cu etaj. Un cub stramb si netencuit, cu BCA-ul la vedere, facut nu doar fara arhitect, dar si fara nicio grija pentru ceea ce plang la televizor nationalistii c-ar fi “mostenirea noastra culturala nepretuita”. Cubul, avizat cu mana intinsa de primarie, e la jumatate. Adica doar parterul e locuit, etajul inca n-are geamuri, iar acoperisul inca mai poarta pe el deseuri de plastic si fire de fier-beton ramase de la constructori. Asta nu-l impiedica sa fie ornat de jur-imprejur cu luminite de Craciun, care atarna peste ferestre, ca o cununa de premiant peste un craniu cu orbitele goale.

Treaba asta nu e doar la casa asta, care mi-a ramas in minte. Se intampla in masa, la absolut toata localitatea, in care nu vei gasi, sub nicio forma, nimic… cum sa va zic sa nu va sperii si sa nu credeti ca sunt un hater… si totusi, trebuie s-o spun, iata…

In locul asta nu e absolut nimic frumos de vazut! Nimic!

Casele traditionale fie au fost modificate pana cand detaliile originale – cerdac cu coloane, de exemplu – s-au pierdut complet. Fie au fost demolate si inlocuite cu constructii noi, care poarta pe ele amprenta completei inabilitati a proprietarului de a distinge intre urat si frumos. 

Oamenii locuiesc intr-un DESERT ESTETIC in care singura constanta e competitia pentru cea mai urata locuinta, cea mai dezordonata curte, cea mai opulenta casa in care au fost bani de 10 tone de beton, dar in care oamenii n-au gasit solutia sa investeasca macar 10 grame de gust.

Sa te plimbi prin locul asta – cu bicicleta sau pe jos – e foarte aproape de experienta robotelului din Wall-E, care locuia printre gunoaiele lasate in urma de civilizatia umana, pe care trebuia sa le mai si stranga.

Doar ca aici civilizatia continua sa produca si niciunul nu strange dupa el. Cu totii genereaza uratenii inutile, aruncate in albia raului sau in padurea invecinata. Sau uratenii utile, numite case si acareturi, in care oamenii stau, asteptand vremuri mai bune.

Exista o legatura intre ele. Faptul ca nimeni nu curata in jur e strans legat de faptul ca nimeni n-a putut, in toata localitatea, sa nimereasca doua culori in care sa-ti vopsesti casa si care sa se potriveasca intre ele. 

Lipseste, din ochii oamenilor, nevoia de frumusete. Si poate ca ochii lor, tociti de greutati si incarcati de imaginea de zi cu zi a unei existente triste, nici nu mai au receptori pentru asa ceva…

Nu stiu sa va raspund. Stiu doar ca, la final, pot sa va dau numele acestui orasel sau comuna din subcarpatii Valahiei, in care ma duc cand si cand sa cu gandul sa scap de poluarea din jurul metropolei in care locuiesc.

Vreti sa-l stiti? Ca sa-l evitati?

Ei bine, se numeste Oricare.

Oricare, judetul N-are Importanta. 

Si de fapt il stiti si voi, doar ca niciodata nu l-ati vizitat altfel decat in viteza masinii, cu nasul in telefon, concentrati sa ajungeti la pensiunea unde proprietarul a reusit, de dragul vostru, sa ascunda gunoiul in spatele casei.

Orasul/satul asta e peste tot. Si este ce-am facut din Romania.

Si-ar trebui sa ne fie rusine.


There is no ads to display, Please add some

10 comentarii

  1. Eu cred ca Uritestiul e cea mai intinsa localitate, se intinde pina pe Bulevardul Dacia si Eminescu in Bucuresti. Cica un primar a propus sa se faca bordura nationala regulamentara cu var pina la inaltimea de 1.50 m si pe Coloana lui Brancusi, ca sa fie ca-n toata tara.

  2. ,,Oamenii locuiesc intr-un DESERT ESTETIC in care singura constanta e competitia pentru cea mai urata locuinta, cea mai dezordonata curte, cea mai opulenta casa in care au fost bani de 10 tone de beton, dar in care oamenii n-au gasit solutia sa investeasca macar 10 grame de gust.”
    EXCELENT! Acest articol ar trebui sa fie inclus in toate prelegerile de la facultatile de arhitectura din tara!

  3. Pe langa trovanti merg si eu destul de des, e casa soacrei acolo intr-o comuna, avem grija sa tundem iarba, sa fie ingrijit la strada. Cand ies din curte ma dor ochii de gunoaiele din usa unui asa-zis atelier al vecinului. Vecinul e , mai nou, consilier local.
    Gospodari la conducere !!! Vai de noi !

  4. Am trecut weekend-ul acesta prin defileul Jiului. Mi s-a făcut rău văzând toate peturile și toate hainele rămase în crengile copacilor de pe mal după „viitură”, cum spuneau bunicii. Locul acesta care ar putea fi ca locurile perfecte din Elveția.. Oamenii aceștia – daci „adevărați” care-mi reproșează ca eu am plecat și că nu mai plec odată înapoi, vor să se aplice legea atât timp cât nu li se aplică lor.

  5. Este foate trist. Eforturile individuale, deși necesare, esențiale și absolut admirabile, nu vor putea nicicum să rezolve singure problema globală a poluării cu plastic. Ar trebui introduse urgent nişte măsuri și implementate de marile companii producătoare, de comercianți, dar și de autoritățile locale. Când vorbim despre măsuri reale, cu adevărat eficiente pe termen lung, ne referim la soluțiile bazate pe ambalaje reutilizabile și reîncărcabile.

Dă-i un răspuns lui Ovidiu Anulează răspunsul