Lipseste un i din ziua portilor deschise. E mai degraba ziua portiilor deschise. Pentru ca la intrare ai ditamai frigiderul sa te pui la curent cu toti autorii contemporani de iaurt.

Lectura optionala, fireste. Dar te lasa inima sa nu incerci? Si deschizi mai multe si dai pana la urma si de fructul pasiunii… stai asa, pasiune pentru iaurt?

„Asa pare”, zice omul din poza de mai jos, cel cu plasa alba peste parul negru, inca . “Decretei amandoi?” ma intreaba. “Da, ii zic eu. “1967”, adaug. “Si eu, dar decembrie!” zice el. „Mai tanar, cum ar veni”. Si rade. Ma uit la el, se tine bine. Se uita la mine, nu zice nimic. Si amandoi speram ca e de bine.

Dar adevarul e ca nu-i a buna faptul ca ne putem aminti de zilele in care iaurtul venea in borcan de sticla cu capac de staniol. Capac cateodata pus de forma, ca masina de imbuteliat nu era prea atenta. Iaurtul se manca, sticla se dadea inapoi. Sau se refolosea in gospodarie. Sau se umplea cu apa si spalam pensulele in ea la ora de desen. N-am mai gasit pe net decat o poza cu borcanul gol, dupa atatia ani…

Asa ne-am facut creativi, ma gandesc, in vreme ce Cornel Petrache (directorul fabricii de azi) incepe sa vorbeasca musafirilor. Cativa copii, spre 15 adulti, e prima tura la ziua portilor deschise in fabrica Danone din Colentina.

Tot aici se facea si iaurtul ala comunist. Acum 30 de ani, si-o parte din el e in oasele mele sub forma de atomi. Amintire cu calciu din Epoca de Aur. Dar nu, aici nu e loc de nostalgii. Nu recunosti hala veche. Nu mai exista nici o instalatie de atunci. Nici un om? Probabil, cei mai multi imi par prea tineri sa fi prins vremurile. UPDATE: Mai sunt doi, unul isi aduce aminte cum se taia in cioburile de la paharele astea…

Din cei tineri de azi, poate ca unii se jucau pe strada, in fata cladirii, cu carucioarele alea pe rulmenti pe care le foloseam pe post de skateboard. Acum se joaca inauntru, cu robotii. Si cu retetele.

“Ba nu, cu ele nu e de joaca”, explica Cornel in vreme ce duce oamenii prin fabrica, la turul organizat pentru publicul care vrea sa vada cu ochii lui daca legendele de pe facebook sunt adevarate. Daca se pun e-uri, lapte praf, antibiotice si cine stie ce alte blestematii in iaurt. De ce tine atat. La ce e bun. Cine il face. Ce se pune in el. Stiti voi, teoria conspiratiei aplicata la mancare.

In fabrica e insa lumina multa si nimic care sa para dubios. Cuve mari cu lapte. Tevi in care e fiert. Dap, “pasteurizare la 95 de grade timp de cinci minute, aia omoara toate bacteriile pe care nu le vrei”, zice Cornel. “Si dupa aia?” “Si dupa aia, le punem pe alea pe care le vrei! Fermentii” “Da’ nu vreau deloc!” zic eu. “Atunci n-ai cum sa ai iaurt. O sa ai tot lapte!” imi replica el. “Ca iaurtul e produsul bacteriilor utile, care muncesc pentru noi. Doar ca nu dupa capul lor, dupa al nostru!”

“Si conservantii?” il intreb eu, cu speranta ca macar jumatate din legendele urbane pe care voi le-ati share-uit pe wall-ul meu sunt adevarate. “Pai ce sa facem cu ei?” rade Cornel. “Nu-i nevoie de niciunul. Iaurtul e inventat de dinainte de conservanti, de sute, daca nu mii de ani. Ce-l fereste sa se strice e, ca si in cazul muraturilor, aciditatea! Aia provocata de fermentatia naturala” zice Cornel. “Adica iaurtul e un fel de muraturi de lapte?” “Poti sa spui si asa!”

Chiar si asa, ma uit suspicios in jur. Poate ii prind. Ma uit si dupa urme de praf: stiti legenda aia cu camioanele cu lapte praf care intra noaptea pe poarta. Da’ n-au decat tevi, prin care nu stiu exact daca poti sa faci un praf sa curga. Nu cumva folosesc doar lapte?

“Doar lapte din Muntenia, spune Cornel. E o ferma mare la Oltenita (p-asta o stiu, am fost cu bicicleta acolo) si inca vreo cateva in Campia Romana”. Ce sa facem cu praful, cand avem atata lapte la indemana?”

Si ajungem si la impachetat. Aici e spectaculos. Copiii isi intind gatul dupa masinariile care iau plasticul si il transforma in pahare. Si dupa cele care fac din cateva bucati de carton, o sticla de Activia. Unul vrea sa guste un iaurt cald, dar doamna de la linia de fabricatie ii explica: “e prea devreme! Acum are tot ce trebuie in el, dar are nevoie de cateva ore sa stea la fermentat la cald!”.

Cat il lasi, asa il ai: mai acru sau mai dulce. “Exact ca o fata la intalnire”, ma gandesc eu. Intarzii, intervine acreala…

”La noi, fata chiar pleaca de tot daca sta prea mult”, zice Cornel. Ce nu e in parametri aruncam!”

Aha. Bine ca nu mai merg la intalniri.

Si ajungem la robotii care fac paletii. “Ai vrea unul sa-ti faca temele?” il intreb pe unul dintre copii care se uita uimiti la el. Si care se uita si mai uimit la mine si se lumineaza a zambet “Zici ca s-ar puteaaaaa? Nu m-am gandit!”

Asta e, generatiile astea care vin nu mai stiu nici sa chiuleasca!

Si in momentul asta realizez ca am ramas singur sa fac poze unei masinarii. Si ca oamenii care fac turul fabricii au plecat deja spre zona de entertainment. Asa ca o iau si eu incet pe acelasi drum, pe langa lucratorii care isi vad de munca lor, intr-o dimineata de sambata, pentru ca cineva sa manance un iaurt proaspat luni la pranz.

Si-atunci realizez c-am muncit si eu aici, azi (disclaimer: fac un film pentru cei de la Danone), dar nici pe departe la fel de greu sau complicat ca ei.

Ei au facut iaurt, eu am facut imagini.

Si, desi probabil ca ele au o data de expirare mai indepartata, realizez ca munca mea chiar nu-i (scuzati gluma de lactate) mare branza!

Si-mi doresc, cateva clipe, sa pot face (ca ei!) ceva fara de care ceilalti nu mai pot trai.

Si dupa aia realizez ca nu stiu.

Si nimeni n-a avut azi timp sa ma invete.

There is no ads to display, Please add some