Lumea zice ca e frumos pe mare. Dar asta inainte sa se urce pe barca, intr-o zi cu valuri. “E cea mai lunga zi din viata mea” imi spune Alexandra, cu o privire sticloasa indreptata spre orizont. Ii e rau. Din cand in cand se apleaca peste bord si va imaginati ce face, nu? I-am zis sa se uite la un punct fix, asta mai ajuta cateodata. Dar ce mai e fix in ziua de azi?

Ceilalti trebaluiesc pe barca. I-am recrutat pe toti pe facebook. Nu stiu daca regreta. Stiu ca strang paramele. Regleaza vela. Chiar conduc barca – eu sunt un skipper din vorbe, ca la radio. Lavinia e la timona si se descurca minunat. Iulian si Ionut o ajuta pe Andreea la volte, cand desfacem o parama de pe babord si-o legam la loc pe tribord. Va plictisesc cu termenii astia, nu? Asa ca renunt la ei.

E o zi calda, ca si cum soarele s-ar uita la noi atent, sa nu gresim pe undeva. Dar inevitabil o facem. Barca merge mai bine pe un bord decat pe altul. Si mereu ni se pare ca e celalalt. Suntem intr-o cursa cu 15 kilometri pe ora si ni se pare formula unu. Tinem de sapca, sa n-o ia vantul. Si mergem mai departe, ca si cum…

Ca si cum ce? Ce cautam aici, pe marea albastra din larg, unde-ti vine mai degraba sa te opresti, sa sar si sa cauti, la 2 metri dedesubt, sirenele racorii si umbrei? Uite, poate imaginile astea, de la startul racerelor (suntem doua categorii, Racer si Cruiser, asa ca ne putem filma unii pe altii…). Puneti-le pe tot ecranul. Si nu va mai ganditi la job si ziua de maine, 2 secunde…

Si totusi, ce cautam aici?

Ii cautam pe ceilalti. Cautam companie, nu doar competitie. Cautam un reper la care sa ne raportam: asta sunt ceilalti. Daca ne intrec. Daca raman in urma: invatam cate ceva de la fiecare.

Sunt orgolii multe pe mare, poate mai multe ca la fotbal. De totul, suntem vreo 40 de echipaje / barci care se intorc in fiecare an pentru 6-8 concursuri, intinse din aprilie si pana in septembrie. In fiecare din ele e cate-un Nelson, cate-un Magellan, cate-un Capitan Cook. P-asta din urma l-au mancat salbaticii. La noi, il mananca celelalte echipaje. De viu, daca face vreo greseala…))))

Si-aici e ca in trafic in Bucuresti. Mi-ai taiat fata, fac protest.

Nu mi-ai dat prioritate, esti sigur ca nu intru peste tine? Cu o barca de cinci-sapte tone, rezultatul poate fi infinit mai pagubos la portofel decat in cazul masinilor.

Si totusi, se intampla rar. Pentru ca, pana la urma, suntem cu totii prieteni. Chiar daca nu putem s-o admitem mereu. Chiar daca facem misto, radem, ironizam si punem piedica. La figurat, desigur…)

De-asta imi place comunitatea asta si de asta ma intorc printre ei la concurs, chiar daca sansele sa-l castig sunt aproape de zero de fiecare data. Pentru ca o zi pe mare se adauga vietii, nu se scade din ea. Si pentru ca imaginea orizontului cu panze ma duce (si cred ca si pe ei) brusc, intr-o vreme veche si poate mai buna.

Vremea cand oamenii asteptau vantul ca sa ajunga undeva.

Vremea cand oamenii se grabeau cu delicatete, stiind foarte bine ca, de fapt, nu exista destinatii.

Ci doar calatorii.

Ca asta: de la Limanu pe mare si inapoi.

Si inainte, spre amintirea inca unei veri despre care o sa povestim candva, in fata caloriferului, asistentei plictisite de la azil.

Cel putin eu asa am sa fac…

There is no ads to display, Please add some