Aveam casete pe atunci, dar degetele mele le-au uitat. Acum patineaza pe ecran, in cautarea muzicii dintr-o colectie pe care o feresc, in metrou, de privirile celorlalti. Nu vreau sa stie cat sunt de batran. Paul Simon. Bon Jovi. Erasure. Corey Hart. Si de la capat.

Trairile din adolescenta si-au facut culcus in mintea noastra alaturi de cantece. Dorm impreuna cu ele. Si se trezesc cand aud muzica, ca un liliac speriat, batran si de-abia capabil sa zboare. You Spin Me Round. Lessons in Love. You Give Love a Bad Name.

Amintirea iubirii de altadata se tine cel mai bine pe banda casetei. Pentru ca tii minte tot de pe ea de atunci, si zgomotul de fond, si zgarieturile si cumva, in imprerfectunile astea ale tehnologiei de atunci s-a plastrat perfectiunea din tine.

Nu, nu va uitati la noi acum.

Am fost perfecti atunci, asta imi aduc aminte. Cand nu ne durea nimic. Si nu ne oprea nimic. Cand nu ne costa nimic. Nu ne astepta nimic. Nici acasa si nici in statia de tramvai, cand ploua. Era o lume golita de toti ceilalti, in care, ca in niste clopote de biserica fara nici un dumnezeu, bateam. Unul odata cu inima celuilalt.

Cumva, treaba asta semana cu ritmul muzicii din vreme. New Order. Police, da, Sincronicity. Si Mammas and the Pappas. Stiu, anii 60. Dar eu mi-i aduc aminte de atunci.

Cand asculti muzica din adolescenta un lucru te mira teribil: de ce n-am crescut mare?

De ce sunt tot eu, cu spaimele alea, cu asteptarile de atunci, cu gustul primei tigari langa copacul din gradina bunicilor? Cum naiba de au ramas toate aici, in pachete mari, marcate cu carioca cu numele fiecarei iubite? (ok, fiecare stie c-a fost unica, nu e nici un paradox si nici o minciuna aici).

Chiar asa: de ce mai suntem?

Casetofonul de atunci e oale si ulcele electronice. Casetele sunt ingalbenite, cu banda arsa de timp si notitele noastre pe hartia dinauntru, aproape sterse. Cum de mai suntem noi, aproape vii? Cum de mai curge sangele atator amintiri, doar dintr-o taietura a butonului de play?

De sus, e desertul Sahara. Din spatiu, e galben si mort. Generatia mea se vede de la departare cu ce-a mai ramas: cateva idei deshidratate, pe langa care se tarasc caravanele fiecarei zile, umplute cu detalii care nu mai au de fapt nici o importanta.

Si totusi, daca cobori in desertul asta, pana la primul fir de nisip, daca maresti imaginea si ciulesti urechea, ai sa auzi cum incepe cantecul de altadata.

„Fifty million years ago

You walked upon the planet so,

Lord of all that you could see

Just a little bit like me…”

Da, n-am fost niciodata cat trebuie de atent la povestea dinozaurilor. Pana intr-o zi, cand m-am uitat cu atentie in oglinda si m-am pomenit fredonand un cantec de dinainte de explozia asteroidului numit Maturitate…

Dar altceva voiam sa va spun.

Mi-e dor sa fiu adolescent din nou. Sau, la alegere: sa uit ca am fost vreodata.

There is no ads to display, Please add some