Seara. Seara stateam pe canapea, intr-o casa mai mereu friguroasa, citind tomuri de clasici rusi si englezi, nesfarsit de adormitori. Plictiseala plutea in aer, ca fumul de la painea uitata pe tabla din bucatarie unde o prajeam, in lipsa de altceva. De la etajul zece din Pantelimon se vedea in departare Casa Scanteii (acum a Presei Libere, hahaha!) si in spatele ei, cand si cand, cate o luminita de avion. Decolarile de pe Otopeni, cate una-doua pe seara… Acelea erau stelele mele cazatoare, in care imi puneam cate o dorinta. Mereu aceeasi. Sa fiu intr-unul.
Anii 80. Mi-am petrecut adolescenta cu televizorul inchis si mintea deschisa. Pe birou, 10 casete si-un casetofon care mergea incontinuu in surdina. Muzica, acea muzica sosita prin contrabanda din America nu era decat apa vie turnata la vrejul de fasole care era mintea mea. Un vrej aplecat de vantul schimbarii: de la copil la adult, de la speranta la certitudine. De la prizonierat in Romania (ei, da, asta era conditia cetateanului roman cand m-am nascut eu), la libertate. Si ea, mai mult o asteptare decat un plan.
Nu stiam sa fac planuri. Altele decat sa astept. Ani intregi am stat pur si simplu pe canapeaua aceea, asteptand ca viata mea sa se intample odata. Zile dupa zile linistite, binecuvantate de duhul plictiselii si amortite de licoarea magica a nimicului-de-facut. Zile si nopti punctate de cate un eveniment de care abia imi aduc aminte. Ne-am pus telefon. Mama m-a dus la mare in vacanta. Am gasit sa-mi cumpar, pe sub mana, doua casete Sony originale, pe care deindata le-am umplut cu muzica, cum fac azi cu cate-un mini-SD…
Dar cel mai des asteptam. Asteptam sa ma fac mare si sa pot face lucruri. Asteptam cu speranta ca la 20 de ani cladirile nu vor mai fi gri, oamenii nu vor mai fi tristi si in Bucuresti se va intampla, in mod neasteptat, ceva interesant. Ceva, cum sa va spun, ceva care sa-mi dea senzatia ca lumea merge inainte, ca ceasurile tarii si-ale oamenilor nu sunt intepenite la capul paturilor, pline cu nisipul clipelor noastre irosite. Nu credeti ca n-aveam ce face: prietenii mei dadeau ceaiuri. Inima mea o lua la fuga cateodata dupa cate-o fata. Mama venea de la slujba obosita si se plangea c-o doare inima. Lucruri simple, obisnuite, chiar daca niciodata banale.
Dar eu, eu voiam altceva. Voiam ca viata mea sa se intample. Voiam sa schimb casa de la etajul 10, casa cu o singura camera locuibila (cealalta avea prea multa igrasie, ca era pe colt) cu ceva pe pamant, in Connecticut, USA.
Voiam sa schimb orasul asta vopsit in culorile doliului de pe Jupiter (gri si roscat, nu ma intrebati de ce e asa doliul pe planeta aia) cu ceva incarcat de neoane, ca-n Big in Japan. Voiam sa schimb oamenii, sa-i vad vii, vorbind tare, aruncand caciulile de blana si fularele, razand, gandind, revoltandu-se, imaginand lucruri …
Voiam sa-mi vad concetatenii traind, in sfarsit. Nu doar miscandu-se de la o zi la alta, ca somonul care sare din piatra in piatra pe raurile de munte, spre un destin despre care nu poate povesti nimic. Apoi s-a intamplat. Asta e tot ce stiu. A inceput brusc, ca o tornada adusa cu mari sacrificii din import. Unde nu era nici o idee, acum erau o mie. Unde era tacere, acum era zgomot. Unde nu se intampla nimic, dintr-o data se intampla totul. Simultan.
Asta e tot ce pot sa va spun despre ultimii 25 de ani. I-am asteptat sa se intample si, cand au venit, s-au terminat aproape instantaneu. Nu stiu cum i-am scapat printre degete. Nu stiu cum au trecut mai repede decat o singura seara plicticoasa din anii 80, cand stateam citind Kipling la veioza, pe muzica lui Corey Hart.
Habar n-am cum a trecut totul. In seara asta m-am regasit pe canapea, cu o carte in mana. Afara e un oras cenusiu, care se preface ca nu e trist. Pe strada, oamenii merg la fel, cu privirea in jos. Doar ca acum am invatat sa ma bucur ca nu se uita la mine: pentru ca tristetea din priviri e aceeasi.
Nu stiu de ce. O fi din neamul nostru? O fi din locul asta, in care timpul trece fara sa-ti dea nici un semn, nici o intelepciune despre rostul lui si-al tau pe lume? Bine, nu l-am pus la socoteala pe Poptamas si citatele lui. Desi cred ca nu-i ajuta pe oamenii pe care ii vad pe strada…
In seara asta m-am regasit, va spuneam, pe canapea, cu o carte in mana. Afara e rece si inauntru e o plictiseala calda si familiara. Ca spatiul dintre doua maini care se ating, cum ar spune Ilf si Petrov. Doar ca acum e altceva.
Atunci asteptam ca viata sa se intample. Acum, astept cuminte si la locul meu, sa se incheie.
There is no ads to display, Please add some
N-am inteles, de ce asteptai sa fii „intr-unul”…adica?
Cred ca vremea ne da aceasta plictiseala molcoma, de parca am fii in bosdeuca lui Creanga si afara ar bate vantul peste inimile noastre stoarse de iubire, simtire si entuziasm…nu esti singurul care te simti asa si am descoperit in textul tau ca stii deja asta, dar mi-aduc aminte ca pe vremea aceea…stii tu care, eu ma plictiseam mult mai mult decat acum, chiar daca citeam in draci, tot ce apucam. In primul rand era frig si nu era lumina, ceea ce imi dadea impresia ca deja ma aflam intrun cavou. Lasa ca vine ea primavara si te urci pe bicla…las’ ca vine ea vara si vii la mare sa te dai cu barca…tu ai ce face si ai o familie…nu trebuie decat sa ai rabdare sa-ti treaca depresia…
Adica sa fiu intr-un avion si sa plec…
Atitudini tipic romanesti. Asteptam ca altii sa faca ceva, pentru a ne scoate din starea asta, permanent depresiva. Din pacate, neintrezarindu-se nici o speranta pentru un viitor mai bun, nu-mi doresc decit o reincarnare in trecut.
Până şi oamenii puternici au momentele lor de slăbiciune. E doar astenie de primăvară. Oamenii sunt trişti şi abătuţi pentru că niciodată nu şi-au dorit cu adevărat să iasă din închisoare. S-au obişnuit prea mult cu ea şi le-a fost teamă de viaţă Acum ţara a încăput cu totul pe mâna profitorilor iar ei au rămas să privească în pământ şi să aştepte sfârşitul. Nu e vina ta pentru ce li se întâmplă celorlalţi. Am înţeles şi eu târziu că nu se face primăvară cu o floare. Nu e suficient să lupte o mână de oameni pentru toţi, pentru că din cei de pe margine totdeauna se găsesc unii care să arunce cu pietre în cei care le vor binele. Ori, binele cu forţa nu se poate face.
De fapt,asta mi se pare cel mai trist-ca binele cu sila nu se poate face.Ori,traind impreuna,majoritatea comdamna exceptiile la esec.Asta este.
Da, asta se întâmplă la noi. Majoritatea ne decide soarta şi cu cât lupţi mai mult să ieşi din vria asta în care te prinde şi să schimbi ceva, cu atât simţi mai multă amărăciune când constaţi cu lupta ta e una donqijotescă.
exeeel zis, E Z
Te inteleg.La fel simt si eu.Si nu, nu cred ca e nimic de facut.Nu aici.
Dragilor….pai toate de la rusi ni se trage….ce poti sa faci pina fierbe samovarul..? decit sa fi esentialmente trist ..
Dar n-am samovar!
Bine,bine.. iti iau un kettle de ziua ta…asta fierbe mai repede..
Merci ca ma-i tranbordat ‘napoi in timp …la vremurile cind erau doar doua pizza-rii in Bucuresti -una in Rosetti (decenta) dar cea din Pantelimo (just realized ! daca iei n-ul de la sfirsit ..suna foarte italian si cool ….Ha !) avea doar un fel de „pizza” facuta cu peste congelat !! ….si casetele ..si muzica ..si Florian Pittis -cand a aparut la televizor ( Iosf Sava a avut indrazneala sa-l aduca pe post )….cu parul bine prins in agrafe ,,.. si mult,multe.multe …
DAR ,… ia gindeste-te Matale , daca nu ai/am fi trait acolo in gaura jupiteriana …ai/am fi deschis televizorul si…ne-am fi inchis mintile….pai vezi Dom’le..ca n-am fi fost cine suntem azi ! si daca nu stateai la 10 …mai vedeai avioanele ? Ha-Ha
Hai ca sper ca ai zimbit un pic..
Acum serios,…eu mi-s pribeag de peste 20 de ani ..si am privit Romania cu binoclul’ si cu microscopu’….si nu sunt judgmental ,e numai o observatie ….Romanu’ e nascut bacovian.! si nici Topirceanu n-a ajutat cu „Tristeti provinciale”si nici Miorita nu are, sa zicem ……un Happy Ending …si doinele te cam baga la angoasa…..
Pai hai mai oameni buni sa fim fericiti in tristetea noastra !
…ca e bine cind te iei in brate si te pupi singur !
Si cu toate astea ma voi intoarce in Romania ,la Tribul Meu …..uni zice ca mi-s crazy …..maybe
Saracu Ratiu ..cind a venit ,tara nu era coapta pentru el ,ca avea papion si nici nu mancase salam cu soia…..Pacat ,Pacat ..ca nu s-a intimplat (lozinca !)
Hai Mindruta pune caii la bicicleta !
Ia scrie tu o carte, Mindrutila draga. Ca stii. Scrie un roman! Te-as citi cu mare placere. Scrierea dumitale ma atinge. Io zic ca ai har! Ce zici?
Desi nu am trait perioada aia am simtit pentru un minut ca sunt acolo prin cuvintele tale. Asta trebuie sa-ti transmita o poveste de genul asta, deci te aplaud.
Sunt curios de ce spui la sfarsit ca astepti ca viata sa se termine? Oare nu acuma ai putea sa te muti in New York, Londra, Tokyo, unde vrei tu fara restrictii ? Nu stiu daca ar trebui sa dezamagesti adolescentul ala care statea si se uita la avioanele care plecau…
Ma găsesc de destule ori numindu-te cretin cu voce tare in timp ce îți citesc postările dar sunt mult mai multe dăți in care te găsesc excepțional si îmi pare rău ca mestec doar o bucățică din ceea ce ai putea oferi.
In seara asta te condamn excepționalitate. Send.
odata, cand eram copil i-am spus mamii ca ma plictisesc.
mi-a zis sa ma iau cu mainile de fund si sa sar in sus.
acuma, serios.
pe vremea comunistilor, orizontul era limitat.
totul era trasat pe linie de partid.
viata era cu lipsuri dar linistita.
in democratia zilelor noastre e mai complicat.
nu mai stim ce trebuie sa facem, unde trebuie sa ajungem.
tindem spre ce?
cariera, familie, fericire, bogatie, faima?
viata e totusi traita de oamenii care indraznesc sa faca ceva.
nu conteaza daca fura sau creeaza.
ferice de cei care isi gasesc scopul in viata.
nu-ti intelegi rostul pe lume? E simplu. Dezvoltarea si perpetuarea speciei tale. Daca pentru facut copii e prea tarziu, ajuta-i pe cei existenti sa se adapteze mai bine mediului din care fac parte(asta presupune implicit ca tu, la randul tau, sa fii pregatit sa-i ajuti)
Nu e aceeasi canapea, aceeasi carte, aceeasi veioza si nici acelasi cititor…
Luciane, frate, am descoperit ca ai ajuns … BRAND!
Nu internatzional ci doar unu’ local. Nu foarte mare si nici prea cunoscut. Da’ de utilitate publica si in mod cert de necesitate … casnica!
Pentru a ‘descoperi’ numele brandului invit cititorii sa completeze pe linia punctata:
„Sint _ _ _ _ _ _ _ _ _ cea voioasa,
O vacutza dragalasa,
Tare-mi place sa ma plimb
In poieni si sa respir,
Aer proaspat de la tzara
Parfum drag de fin si vara
Sa maninc iarba cea grasa
Si s-ascult cintul de-acasa
Si sa am sufletul plin
Voioshie pe deplin
Ca sa dau cu drag si suflet
Lapte bun si ceva-n plus:
Un iaurt sau unt – ce-a pus
Nenea Iancu, ca el stie
De la ferma cel mai bine
Tot ce-i bun si ce va place
Voua, mamelor dibace.”
Pentru conformitate putetzi ‘accesa’ originalul pe site-ul gamei de produse lactate detzinut de ferma EcoFerm a grupului Cris-Tim.
Enjoy!
P.S. Sper, Luciane, ca detzii in proprietate proprie si pe persoana ta fizica(sic!) minimul de umor, ironie si ludic necesare bunei functzionari cotidiene!
Si ca nu ai pentru vacutza … nominativa aceeashi aprehensiune umorala absconsa ca si cea vadita canidelor.
Care stim cit itzi sint de dragi…
Avem uneori presiunea asta a timpului si ajungem sa ne dorim sa se termine lucruri inainte sa inceapa sa se intample. Si apoi le vrem iar, sa le traim secunda cu secunda pentru ca avem senzatia ca le-am simti altfel. Alteori avem sentimentul ca viata noastra se intampla in alta parte si noi cumva, am iesit din decor intr-o pauza publicitara si am ratat intrarea inapoi. Ciudate creaturi suntem … Nu vremurile sunt de vina. Ci noi.