Ma gandesc destul de des la moarte. Nu-s destul de orgolios sa-mi inchipui ca e vreo solutie sa raman in perpetuitate pe undeva. Nici nu vad de ce: chiar si in viata nu pare sa fie vreo utilizare pentru mine. Tot ce fac eu poate fi facut de altcineva. Sau lasat asa, nu se va simti diferenta.
Suna deprimant. Si fireste ca este. Pentru ca nu exista oameni batrani, exista doar adolescenti care mor intr-un corp cu piele lasata si care zambesc ultima oara facand riduri la colturile gurii. Asta suntem toti: nu exista varsta. N-am fost mai bun sau mai destept sau mai fraier sau mai altfel la 18 ani, fata de acum.
Seara, inainte sa dorm, ma gandesc doar la cifrele astea magice: 47. Vorba vine, ca nu e nici o magie, nici un porumbel scos din joben. E doar o unda de frig si o moliciune de șal de lana, de care gatul va avea nevoie in curand, la iesirea din casa.
Ma uit peste gardul acestor spaime spre orizonturile varstelor care urmeaza: 50. 55. 60. Se apropie. E ca o prapastie care vine spre tine, indiferent cat de bun ai fi sa te cateri in directia cealalta.
Si atunci ma complac sa-mi aduc aminte. Mi-e dor de 20. Iubesc amintirile de la 30. Oftez pentru greselile de la 40. Mi-e dor de cei care au plecat acum mult timp, desi eu inca mai aud usa trantita. Pentru ca timpul trece repede cand te uiti inapoi, ca intr-un tren in care ai prins loc cu spatele la directia de mers.
Mai ales, imi pare rau. Sunt lucruri care s-au intamplat acum 4-5 ani si pe care le retraiesc in minte cu prospetimea unui breaking news. Cateodata imi vine sa iau telefonul si sa sun oameni de care imi vine a crede ca m-am despartit ieri. Cateodata imi pare ca pot sa reiau discutia ca si cum ar fi trecut cinci minute. Imi pare doar. Timpu meu e altul decat al lor.
Dupa o varsta, timpul nici nu mai trece. Pentru ca nu se mai intampla nimic major. Te uiti rar in oglinda, te spovedesti cui trece prin camera, te ungi cu alifia pe care spoturile TV de altadata o recomandau acelor cetateni cunoscuti indeobste sub denumirea de “bosorogi”.
Inca nu sunt acolo. Cateodata, cand plec pe bicicleta de la o intersectie si ma ridic in picioare sa accelerez mai tare, ma simt din nou la 14 ani. Calare pe bicicleta mea Minsk, fabricatie ruseasca, in primul drum de-a latul Bucurestiului din viata mea.
Dar fireste ca asta tine putin. Trebuie sa cobor din nou in sa, sa tusesc si sa maresc cadenta. Si mai ales trebuie sa alerg.
Din spate vine si mai repede trecutul, care are o multime de reprosuri sa-mi faca. Din fata, se napusteste spre mine viitorul, care nici macar nu ma recunoaste.
Probabil, cauta pe altcineva.
Aici, avem ceva in comun.
Nici eu nu m-as opri la mine.
There is no ads to display, Please add some
La multi ani!
Multumesc, si tie la fel! Dar nu e ziua mea…
las` sa fie! nu se stie niciodata! ploua! e fain sau nu!
am uitat zambetul 🙂
Il dau inapoi…)))
P.S. mi-a placut mult asta: „doar adolescenti care mor intr-un corp cu piele lasata si care zambesc ultima oara facand riduri la colturile gurii.” E adevarat! si e atat de putin pana acolo, ori atat de mult pana aici~!
Daca aceasta postare ar fi un rezumat de film, l-as cataloga drept „touching” (emotionant). Dar nu e. Si totusi, il las in aceeasi categorie!
Sunt si eu pe aproape, atat la cifre, 44, cat si la gandul asta despre cum se scurge timpul, sau mai bine zis cum „vine spre noi ca o prapastie”!
Prin toamna (setarile imi indica luni, 3 noiembrie 2014) am scris pe blogul in engleza despre timp. L-am numit iluzie, dar am lansat si o intrebare: oare ce este timpul?
http://sleepless-bobby.blogspot.ro/2014/11/illusion-of-time.html
La multi ani!
🙂
Eu am trecut la 49…e mai grav deja 🙂 dar mi-ai descris perfect sufletul la 47 Lucian 🙂 Cineva imi spunea sa ma bucur pentru ca habar nu am cat de repede trece timpul intre 50 si 60. Deci, viteza de scurgere a timpului creste odata cu marimea varstei. Si totusi, va veni vara si anul acesta, sa ne bucuram. La multi ani!
mie nu mi se pare nimic grav Lucian. Viata e frumoasa la orice varsta, e dureroasa dar frumoasa. Iar timpul e acelasi pentru toti. Sunt sigura ca poti sa iei telefonul si sa-i suni pe cei care au plecat de mult macar cat sa le spui ca regreti ca nu i-ai oprit atunci. Cred ca poti sa-ti ceri scuze oricând de la cineva la care ai gresit acum poate 20 de ani…si poti sa o faci in gand daca ti-e mai comod. Si nu te mai invinovati…omenirea e o singura familie…Si eu am 47, nu duc o viata prea palpitanta dar ma bucur de ea si de amintirile mele si chiar daca nu-mi sun un prieten cu anii stiu ca in sufletul lui e ca in al meu, ca si cum nu ne-am fi vazut de ieri. Pentru ca timpul e acelasi pentru toti…Asa ca….enjoy! E singura varianta!
aia cu te spovedesti oricui trece prin camera m a lovit rau de tot, ca de la o varsta nu pare sa te mai intereseze ceva si doar dai afara
Nu stiu care e problema, dar cred ca solutia e sa-ti dai mai putina importanta. Si mai putina.
Prezumția ta este că exiști pentru că meriți si că nu vei mai exista pentru că nu ti-ai castigat dreptul la eternitate. Te vad ca pe un copil care mănâncă cu tristețe ultimele înghițituri dintr-o înghețată nefiind convins că va mai primi încă una. Vor mai fi multe înghețate, Lucian! Multe arome de savurat! Intre timp, un scurt pont din psihosomatica: persoanele care înaintează cu frică spre bătrânețe dezvoltă probleme ale nembrelor inferioare: entorse, luxații, fracturi.
moartea e singura certitudine a vietii.
probleme stringente: din cei 6400 bolnavi estimati cu scleroza multipla (www.crai.com/sites/…/Access-to-medicines-for-multiple-sclerosis.pdf), sunt recunoscuti oficial mult mai putini (nu exista registru national pentru a-i contoriza oficial), si tratati doar 2700.
nu cred ca trebuie sa dezvolt eu prea mult subiectul, dar e de datoria mea, de bolnav care nu vrea sa paralizeze si sa moara, sa atrag atentia asupra faptului ca functionarii publici (ex. ministrul sanatatii) au numeroase solicitari de a imbunatatii accesibilitatea la tratament, dar nu raspund oficial interpelarilor.
apelez acum, in perioada asta, pentru ca in februarie-martie se aranjeaza bugetul programelor de sanatate, si daca nu se fac valuri acum, ne mai putrezesc putin creierele pana la anul.
de ce se prefera achitarea (sume de 4x mai mari) a veniturilor sociale garantate unor oameni care, cu tratament, raman in campul muncii, isi platesc contributiile, si nu paralizeaza?
scuze pentru disperare.
si asa s-a spalat pe maini marele doctor in dintologie: http://www.cdep.ro/interpel/2014/r1671B.pdf. el i-a bagat pe toti bolnavii de scleroza multipla din romania. nu-i pute gura. si-atunci ce e cu cei 1000 care inca asteapta?
Cand iti mai vina ganduri d-astea , inspira si expira , inspira si expira si fii atent doar la asta .:)
O sa vezi ca iti face bine:)
Plesu, Basescu, Udrea si ceilalti: https://ascutirealupteideclasa.wordpress.com/2015/02/02/domnule-maestre/.
La Mulţi Ani, Lucian!
Ta gândeşti la timp, la momentele trecute, la toate acele irepetabile clipe? E firesc, doar nu suntem nimic altceva decât suma amintirilor noastre. Regrete? Vezi tu, Luciane, dacă ai fi făcut alte alegeri, dacă ai fi ales alte drumuri, alţi prieteni si alte iubiri de purtat pe suflet, atunci nu ai fi cel care eşti. Lucian Mândruţă, acel Lucian Mândruţă dintr-un ipotetic univers paralel, ar fi avut azi alte regrete. Sau poate ar fi parcurs un drum care să-l ducă la o altfel de înţelegere, una care exclude regretele pentru alegerile făcute.
Am cunoscut cândva un om, unul aparte. Era atât de bătrân, încât eu, copil fiind, îl suspectam că avea amintiri şi de pe vremea lui Burebista. A trăit grozăviile primului război mondial, a luptat în cel de a-l doilea, a făcut şi un copil unei rusoaice în lunga peroadă de prizonierat şi după întoarcerea acasă şi-a trăit întreaga viaţă într-o căsuţă cu o singură cameră de aproximativ zece metri pătraţi.
Se trezea zilnic la ora 4, hrănea cele câteva animăluţe din jurul casei, apoi se aşeza pe prag şi privea răsăritul soarelui. Zi după zi, lună după lună şi an după an.
Către sfârşitul vieţii era deja atât de slăbit încât nu putea să se ocupe de animale aşa că a renunţat la ele, le-a donat bunicului meu în schimbul celor trei mese zilnice pe care bunică-mea i le-ar fi servit oricum, dar la privitul răsăritului nu a renunţat nici atunci.
Când l-am văzut ultima dată era întins în patul său şi vorbea cu bunicul meu, prietenul lui de-o viaţă. De fapt vorbea mai mult bunicul meu, iar bătrânul dădea doar din cap din când în când în semn că e atent. La un moment dat am observat ca i se rostogoleau lacrimi pe obraji şi l-am smucit pe bunicul de mâna să-l fac atent.
-Te doare ceva?, l-a întrebat, dar bătrânul a dat din cap că nu, apoi a dat şi un răspuns.
-Nu e durere, mai degrabă o amorţeală care se întinde.
-Plângi…
A fost linişte câteva minute înainte să răspundă bătrânul la acest cuvânt, nici întrebare, nici afirmaţie.
-Mă gândeam la viaţă, a zis într-un târziu.
-Ai regrete?
Ei bine, la asta a zâmbit.
-Da, unul singur. Că voi muri înainte să mai văd încă un răsărit.
A avut dreptate. Aveam şapte ani şi mi-a luat încă douăzeci de ani să înţeleg adevăratul sens al vorbelor acelui bătrân. Dar am înţeles şi nu regret nici o alegere făcută, deşi multe au fost gresite. Am trăit, am greşit, am suferit şi am fost şi fericit în câteva momente. De regretat însă doar acele lucruri pe care nu voi apuca să le fac, răsăriturile pe care nu le voi vedea.
Amanta mai devreme, patriotism adineauri… Regrete…, angoase… 47 de ani…
Midlife crisis…
Traieste-ti-o singur, fara a cere angajamente patriotice de la altii!
Si mai ales fara sa o faci pe prostul…
Lucian, ce-ar fi sa bagi butoanele de like si dislike ?! Sunt comentarii care-si merita astea, din plin ! 🙂
daca tot te gandesti asa mult la moarte ,poate si mori ! rahat imputit ce esti ! tradator de 2 bani !
Robert, asemenea specii ca si tine pacat ca se nasc.
apropos , tu cu ce dreaq te ocupi,in afara faptului ca mananci rahat pe www? ce beneficii reale aduci comunitatii in care traiesti ? cred ca traiesti degeaba,doar ca sa consumi resurse,concluzie –esti un parazit !!!
Dragule privitorînapoicumănie
Mai adună…mai scade.. mai scoate un radical.. poate iese ceva…Ce vrei de la noi? Ură ?? Iubire ?? Epitafuri siropoase ??Povestea e perpetuă.. suntem suma erorilor altora…ale căror greseli le repetăm in numele evoluţiei speciilor.. Bara in tot care tragi s-a rupt amice.. găseste alt punct de sprijin ptr. gestul final.. Esti jalnic si patetic…dar.. cui îi pasă ??
Ce este timpul?!
De multe ori am intreb cine suntem, de unde venim….si care este rolul nostru aici… Ma intreb daca sunt anumite criterii atunci cand ne nastem, in ce zona, in ce cultura, ce culoare sa aiba pielea noastra….
Suntem niste trecatori in aceasta lume numita viata sau timp?! Pe tot parcursul vietii dorim raspunsuri….de ce?! Dorim sa stim totul chiar daca de multe ori nu suntem pregatiti sa acceptam raspunsurile primite sau poate puterea noastra de cunoastere nu este suficienta de a intelege …
Cand suntem tineri ne dorim sa ajungem sa imbatranim sa ne putem bucura si noi de viata mai lunga…” oare am sa ajung si eu sa fiu de varsta lui cutare? ” iar cand imbatranim ne gandim ” ce bine ar fi daca as fi din nou tanar/a”.
Cel mai bine realizam imbatranirea noastra atunci cand avem copii. Cand sunt copii sunt mici ne rugam sa avem sanatate sa-i vedem mari, iar cand copii sunt mari ne rugam sa avem sanatate sa-i vedem la casa lor….tot timpul atentia noastra se concentreaza asupra lor.
Un lucru este cert, sufletul ramane tot timpul tanar si viu, doar haina noastra numita organism invecheste si mai devreme sau mai tarziu ajunge sa se ” caseze”.
Totusi, ce s-ar intampla daca „timpul” s-ar opri in loc ?!
Domnu Mandruta, gresiti, crezind ca „dupa o varsta, timpul nici nu mai trece”. Tatal meu avea catre 90 de ani cand imi spunea „ce repede trec zilele acuma, parca saptamana are numai trei zile, pe vremuri te sculai dimineata si te saturai de lucru pana la meaza, acuma parca zboara timpul.” Un elev care are de dat bacul si nu este pregatit pentru bac, cu cateva zile inainte, are insomnii si chiar cand adoarme viseaza ca este in examen. Poblema este cat se poate de simpla, invatati ca toti oamenii trebuie sa moara odata, problema cea mare este, cum te-ai pregatit pentru acel moment. Multi se tem de moarte ca nu stiu ce este „dincolo” de moarte. Oare mai este ceva dincolo? Presupunem ca numai este nimica, dar daca este? Daca este ceva dincolo atunci ar trebui sa ne facem temele, acum si aici, ca atunci cand trecem dincolo sa putem da socoteala pentru tot. Se presupunem ca nu mai este nimica, nu am pierdut nimic, ci am invata o lectie in plus, care a fost in zadar. Eu cred ca dincolo mai este ceva, pentru aceasta imi fac lectiile acuma, cat sunt inca in viata.