Am venit acum cateva zile 500 de kilometri de la Iasi, printr-o jumatate de Romanie anesteziata de frig si gri de noroaiele de pe marginea drumului. Singur in masina, n-am gasit nimic mai bun de facut decat sa ma uit la garduri.
NIci unul nu era drept.
Sat dupa sat si casa dupa casa, gardurile inchipuiau mai degraba un EKG, din ala cu puls mare si modificari patologice. Gardurile nu se potriveau unele cu altele. Nici la inaltime, nici la culoare, nici la stil (caci despre gust n-as putea vorbi).
Nu se potriveau nici cu ele insele: ici si colo, cate o uluca lipsa. Strambe si aplecate in afara, legate cu sarma in dorul lelii, reparate cu bucati de placaj cazut probabil din vreun camion: gardurile astea semanau cu viata noastra.
Moldova, Muntenia, Ardeal: nu-s mari diferente in lipsa de disciplina, in lipsa de fermitate si de linie dreapta. Gardul e o negociere continua cu gravitatia, cu ploaia si noroiul si mai ales cu lipsa de noroc. M-am plimbat peste tot prin tara in ultimele luni si gardurile, abia acum am realizat, s-au tinut scai dupa mine. Stirbe cand sunt din piatra sau beton, bolnave de scolioza cand au avut ghinionul sa se nasca din fier forjat. Urat vopsite, ciudat gandite, bizar asezate la drum. Cele mai multe pur si simplu trantite acolo, spre neuitarea calatorului care vrea sa inteleaga cate ceva despre tara lui si nu poate decat sa se intrebe: de ce? Ce-a fost in mintea proprietarului? El nu vede nimic?
Se vede treaba ca stapanii sunt saraci. Dar se mai vede un lucru care mi se pare esential: ca nici macar nu inteleg care e problema lipsei de ordine. Gardurile sunt o harababura publica ce replica, intr-un fel, harababura din mintea omului.
Nici nu mai conteaza ce le face asa: delasarea? Lenea? Lipsa de iubire pentru organizare? Bonomia unui neam care e frate cu raul, ramul si mai ales cu dezordinea naturala a cracilor dintr-un copac?
Dupa 500 de kilometri de garduri rupte, nevopsite, prabusite pe alocuri spre curtea omului sau pe drum, am mai realizat un lucru inca si mai inspaimantator:
Nimeni nu se plange de asta. Nu, stai asa, e chiar mai rau: am sentimentul ca nici n-a scris inca nimeni de asta!
Da. Nu le vedem. Ca si cum o uriasa orbire nationala ne face sa trecem mai departe, in graba, in drum spre viata noastra inca si mai aproximativa decat ele…
Am ajuns acasa mai cinic decat am plecat.
Asta e Romania: afara nu e vopsit gardul, inauntru am uitat unde am pus leopardul.
There is no ads to display, Please add some
asa e! nimeni nu a scris! au sesizat multi, poate, dar pe ruta asta nimeni nu se gandeste la ei… e lehamite, e delasare, e saracie, e TOT! nici macar drumurile nu sunt prioritate naţionala! Din Evul Mediu, repet, pana acum, pe ruta asta este o jefuire continua si atat. Nicio energizare, NIMIC!
”afară e vopsit gardul, inauntru leopardul” -se referă la altceva!! chiar dacă aurorurl incearcă litotă. Si cinismul lui este in sine este o eroare . Si cea mai dureroasa eroare este cea care pleaca (si) de la adevar.
Da, exista delasare, lene, dar daca privesti din interiorul acestora, vezi un domn cu o masina bengoasa pe care il deranjeaza la retina… saracia oamenilor. Normal ca nu ii place ce vede, ar vrea garduri de fier forjat ca in pipera, ar vrea sa isi bucure ochii de domn bine privind palate cu turnulete. Dar nu toti oamenii sunt in stare de acel nesat porcesc sa stoarca de la saracime si isi construiasca siesi asa ceva. Fara sa mai vorbim ca tara e goala de tineret.
In anii imendiat urmatori plecam sa aducem masini din Germania, le aduceam pe roti pina in Rominia, si trecind prin sate, tot asa domni ne simteam… Vedeam pe marginea drumului batrinei bosorogi cu sapele la spinare, Si mie imi era mila de ei, si ma gindeam, uite-i pe amariti?! Asa o sa traga pina in mormint, Eu/noi cistigam la o masina adusa cit un omuletz cu sapa in spinare din munca de ani buni pe bucatica lui de pamint. Asta am gindit eu! Si exact asa este.
Si asa este viatza. A murit ”dictatorul”- s-a anchilozat gheara aceea nevazuta a securitatzii,de care se temeau oamenii, acum e liber la jaf.
Cum a zis A T: ”e o jefuire continua”.
Poate autorul face aluzie la ”activismul” ce este la moda pe net/FB, dar sa fie linistit, la acei batrini betegi nu merge vrajeala asta, ei nu mai pot face fatza. Aia cu gardurile strimbe, sunt uitati/abandonati de proprii lor fii!? care umbla prin lume isi ”faca viaza”!!
Lucian Mindruta are dreptate, dar doar par-tzi-al.
Treaba e mai complicata, eroarea, cinismul, nedreptatirea ne pindesc la fiecare enuntz. Daca vrem sa fim obiectivi sa nu ne lasam copleshiti (doar) de propria noastra perceptzie.
Foarte reusita observatia…Am proiectat prin tara, si singurul oras in care biroul de urbanism mi-a impus alegerea unuia din cele 3 tipuri de garduri „standardizate” a fost, culmea, Bucurestiul (sunt clujean)… Inca ceva : cand m-am mutat la tara, casa mea a fost prima din sat cu flori in curte si-n fatza – acum sunt, vara, vreo duzina de case cu flori. Inca ceva : vecinul meu nu-si face gard, si are un dulau cauzazian cat un vitel, pe care uneori il lasa liber… Asta imi aduce aminte de articolul tau, Lucian, despre…imposibilitatea de a traversa Romania pe bicicleta :))…
Cristiane : despre GARDURI vorbim pe-aici… Daca ai ceva cu Mandruta, mergi de-i spune, rezolvati cumva… Adevarul e ca imaginaea Romaniei e data si de „imprejmuirile” astea, iar articolul e unul dintre f.putinele care…ating macar subiectul. In rest, poti fi mandru ca esti roman cat vrei tu : iti garantez insa ca n-o sa fii mai roman ca el. Si nici ca mine !
Mai e o parte trista in toata povestea pe langa tragedia gardurilor pestrite. Si asta e faptul ca pe un drum de la Iasi la Bucuresti singurele garduri pe care ar fi trebuit sa le vezi ar fi trebuit sa fie cele din plasa, de pe marginea autostrazii…
este pueril sa bagi ardealul in aceiasi oala cu moldovenii si sudistii . daca vrei sa vezi gospodarii bine puse la punct fa o excursie in ardeal si banat.