S-a nascut in 1943. Cand au venit comunistii la putere, avea 4 ani. Cand bunicul a plecat in puscarie, luat intr-o noapte de acasa, cred ca implinise noua. Si nu era cu mult mai mare cand fratele cel mare a fost si el arestat, iar ea a ramas in grija surorilor si a bunicii.

Asa a copilarit. In casa cu doua scaune goale la masa, ale celor plecati la puscarie. Cu carti postale scrise mic de tot, sa incapa cat pe-o palma, de la penitenciarul Pitesti, apoi Poarta Alba si Canal… Cu Securitatea care mai intai a venit si-a ars biblioteca. Si-apoi s-a intors sa mai intrebe. Si iar sa mai intrebe cate ceva.

Pana la urma a reusit sa plece din satul de la care familia mea si-a luat numele: Birla. A ajuns la Bucuresti si-a facut liceul sanitar. Atat avea voie: dintr-o familie a unui avocat, nici unul dintre copii n-a avut dreptul sa se inscrie la facultate. Nu aveau dosar bun. Partidul Comunist avea o treaba: sa construiasca o societate noua, in care astia care gandeau pe stil vechi sa nu mai poata sa mai scoata capul. Sa mai influenteze pe cineva. Doamne fereste, sa conduca!

Eu am aparut in 1967. Si-am plecat de acasa, dus de ea spre o camera mica, cu chirie, prin 73, dupa inca un scandal cu tata. M-a crescut cum a putut, dintr-un salariu de asistent la spitalul “23 August”, aripa fara spagi si cu muncitori umili si plini de silicoza. Cand comunismul a adus cu el lipsurile, la noi in casa au venit primele. Saptamani intregi aveam o singura bucata de carne in casa, despre care ea pretindea ca n-o intereseaza. Ca nu-i e pofta. Ca nu-i e foame.

N-a stiut ce sa-mi spuna despre lumea in care traiam. Doar mi-a cumparat carti. Nu m-a sfatuit sa ma adaptez. Mai ales ca si eu, si ea, stiam un lucru pe care cartile celorlalti copii, pline de balivernele luptei de clasa, nu-l spuneau: bunicul si unchiul meu facusera puscarie pentru un singur motiv, nici in ziua de azi disparut: ura poporului roman pentru diferenta. Dispretul multora pentru libertatea de a gandi.

Nu stiu daca si-a dorit sa fac cariera. Adevarul e ca am trait permanent amandoi in frica ramasa din copilaria ei, care nu i-a dat niciodata dreptul sa viseze la o viata normala, nici macar pentru mine.

O are acum. Si asta e cea mai mare fericire secreta a mea. Odata la cateva saptamani ma duc n casa familiei de la tara. Opresc la supermarket inainte si iau carne. Pui. Si porc. Si vita. Cateva caserole, cu care nu pot totusi, oricat as incerca, sa acopar amintirea farfuriei goale a mamei mele, din anul de gratie 1985.

Mai e nevoie, dupa toate astea, sa va spun de ce nu a trebuit sa-i explic niciodata cu cine sa voteze?

Nici acum nu trebuie. Mama mea nu stie care e raul mai mare sau raul mai mic.

Ca si mine, nu stie decat care-i jegul.

E rosu. Si-acum l-au dat cu lac, sa nu se mai vada dedesubt mizeria plevei niciodata plecata de la putere.

There is no ads to display, Please add some