Nu stiu de unde le vine chestia asta baietilor: le plac cablurile si tevile, suruburile si micile piese imbinate, care fac ceva special acolo, in maruntaiele masinii.
O fi de la faptul ca, odata, am fost cu totii de meserie vanatori si trebuia sa stim cotloanele padurii si mestesugul constructiei arcului? Habar n-am. Cert e ca si eu sufar de boala asta, a uitatului sub capota. E un viciu.
Sigur, era cu mult mai usor pe vremea primei mele masini – 1300 cmc, carburator clasic, motor cu benzina. Atunci maruntaiele motorului erau la doi centimetri dedesubtul capotei fierbinti, in zilele de vara cand chiar trebuia sa mai pun apa la radiator, sau in cele de iarna, cand asteptam pe marginea drumului ca bietul meu carburator sa se dezghete, pentru ca se givra, se umplea de gheata exact ca avionul ala Smurd care-a cazut in Apuseni. Noroc ca n-aveam unde sa ma duc mai jos. Si ca imi placea tare mult sa arunc o privire dedesubt, acolo de unde venea duhul nervos al vitezei, printre mecanismele cu neputinta de inteles ale motorului.
Cu vremea, au aparut in viata mea masini ca astea din poza. Adica sfioase. Zgarcite in materie de dedesubturi, ca niste calugarite ale lumii auto. Masini in care daca deschizi capota constati ca designerii au avut voie sa de ocupe si de matele motorului. Nu stiu ce nu le-a placate la ele. Dar le-au ascuns, sub un capac de plastic frumos decorat cu striatii, branduit si aspect de centrala nucleara de apartament.
Frumos. Dar prea… imbracat. Si tocmai de aia imi place sa ma duc la service. Acolo e sansa unica in viata unui om cu o masina post-moderna sa vada dedesubtul fracului cu care ea vine din fabrica. Acolo cad toate capacele si poti vedea, cat iti pofteste inima, tot ce pune in miscare week-endurile tale pana la mare. Si-am vazut, cat am stat la revizia GLK-ului meu saptamana asta, tot ce mi-a poftit inima (da, masina nu e a mea, e de la Tiriac Auto, dar eu ii fac intretinerea. Si, ca sa fim onesti pana la capat am profitat ca pana la sfarsitul lunii, uleiul Mercedes-Benz de fabrica e gratis in service la ei.).
Asta e un alt viciu. Inca de pe vremea anilor 90, cand schimbul de ulei se facea la 5000 de kilometri si din motor iesea o chestie vascoasa si neagra, imi placea sa ma uit. Aveam senzatia aia pe care o ai cand faci curatenie de Pasti. Ca te-ai inoit. Nu stiu daca e autosugestie sau nu, dar de fiecare data plec de la service dupa o astfel de operatiune cu sentimentul ca motorul merge mai bine, ca toarce mai rotund… stiti cliseele, nu? Inainte de criza, cu cat plateam mai mult si schimbam mai multe ma simteam mai bine. Acum trag la preturi decente, desi inca nu m-am decis sa incerc un service non-brand, adica generic. Sunt snob ca ma duc la reprezentanta? Nu cred – cei de firma au preturi corecte. Nu zic cat, sa nu le fac reclama, dar n-am plecat nemultumit de la Tiriac.
Sotia mea mi-a explicat ca e placebo. Ca eu cred ceea ce imi place sa cred, pentru ca sunt barbat, o specie pe cale de disparitie odata cu cablurile si tevile si uleiul si unsoarea.
Pentru ca vine masina electrica. Si toate astea vor fi istorie. Pana atunci insa, prelungim inevitabilul. Punem ulei, motorina, unsoare si strangem niste suruburi. Si plecam mai departe, sa vedem ce-a mai ramas din planeta de salvat.
Da’ nu acum, imediat. Acum merge prea bine motorul sa-l opresc!
There is no ads to display, Please add some
Hello Mr. Manduta,
M-a amuzat textul Dvs.
Deci sa intelegem ca mersul la service a devenit o placere, una similara cu aceea de a merge la un film 3D, spre deoebire de filmul cu proiectie clasica. Poate doar la service-urile Tiriac. Dupa ce masinuta iese din garantie, din experienta proprie ba chiar si experienta altora, marturisesc ca mie, mersul la un service auto imi da emotii, ba chiar si senzatii absolut deosebite: „cu cat ma incarca aia la plata?”, „ce bazaconii ma pun aia sa platesc?” si „ce va urma dupa ce iau masina in primire de la garaj?”. Stii? De multe ori m-am vazut in situatia de a constata ca rezultatul interventiilor pt care am platit niste bani, nu prea e! Si odata intoarsa masina in acelasi garaj zice-se ca mai tre’ nush-ce, ca „s-a stricat altceva” si ca „era de asteptat”, ca piesa abia inlocuita tb iar inlocuita etc. motiv pt a fi incarcat iar la plata pt manopera si alte chestii.
Cum tata a fost la viata lui un foarte bun mecanic si tehnician auto, pe vremea cand si noi aveam o masina „1300 cmc, carburator clasic, motor cu benzina”, ma invatase cum sa ma descurc in diversele situatii cand in trafic am probleme cu masina: de la schimbarea rotii cu cea de rezerva, la scoaterea bujiilor si incalzirea lor pe ochiul aragazului ori „actionarea’ starterului si pana la demontarea carburatorului si suflarea in jiglere (sau jigloare?) si remontarea lui.
M-am bucurat cand am vazut cat de bine mi-au prins toate instructiunile tatalui meu, pt ca le-am aplicat cu succes de fiecare data (cu spectatori pe margine si pariuri ca nu-mi iese! Hmm?).
Acum insa, suntem complet dezarmati, sau poate menajati (?). Nu ne mai murdarim pe manute, dar mergem la specialistu’. Care te arde bine la buzunar. Ca masina poate merge mai bine sau la fel de prost sau mai rau…
Mie mi-e dor sa-mi mai bag manutele prin carburator, dvs. nu?
Am scris din amuzament!
Toate bune,
Cristina M.
Am lucrat la Dacia prin ’86-’87. Nu exista masina produsa astazi, ca dacia noastra de atunci. N-am auzit de masini vandute fara frane, n-am auzit de masini noi cu planetare rupte dupa 3-4 km. Si as putea continua…
Nu le mai putem noi repara pe marginea drumului, dar nici nu ramanem acolo cu ele. Cel putin mie nu mi s-a intamplat. Vreau sa spun ca nu ramanem din motivele cu care ramaneam cu dacia, ca daca mergem sute de mii de km cu aceeasi curea de distributie, de ex, sigur vom ramane pe drum cand se va rupe.
Mie mi-e dor de mainile din vremea in care puteam sa le bag in carburator. Nu tremurau si nici nu aveau atatea riduri…)))
Mie imi plac mainile mele mai mult acum. Le vad cand mangai copii. Adica mai mereu. Si-mi plac. Mi-ar fi placut sa fiu mangaiat si eu asa 🙂