Primavara vine in mai. Vara cade intr-o joi, in iulie. Noaptea nu vine niciodata in iunie. Iar verdele e stapan peste toata povestea asta, un verde intens care te face sa banuiesti ca scotienii ies noaptea cu vopsea pe campuri si le refac culoarea pentru uzul turistilor mirati, care trec pe acolo ca mine, a doua zi.
E atata verde in Scotia incat poti lua si acasa, in caldura verii romanesti care coace tot. Nu trebuie decat sa inchizi ochii atunci cand avionul decoleaza si sa pastrezi asa, pana pe Otopeni, verdele ultimei pasuni. Un verde insistent si calm in acelasi timp, intrerupt din loc in loc de punctele albe ale oilor ne-sociabile ale locului. N-am vazut pana acum nici o turma de oi in Scotia – toate oile pasteau imprastiate pe dealuri verzi, de carte postala. Nu se inteleg? Sunt prea independente? Sau pur si simplu locul asta larg si putin populat te face sa-ti doresti sa te simti in largul tau?
N-am nici o explicatie. Si n-am venit in Scotia dupa oi, desi in prima noapte in care soarele nu mai apunea si eu nu puteam sa dorm am incercat sa le numar pe cele din capul meu. Am venit aici, intre doua avioane, sa ascult povestea unei traditii si sa scriu despre ea. E vorba de traditia – greu de inteles pentru mine, cetatean din Estul indepartat si jemanfisist – a lucrului bine facut mereu. Mereu, adica in fiecare an. Mereu, adica in fiecare zi de lucru. In fiecare ora? Why, of course!
Unde am gasit-o? Ca orice lucru bun, in fundul paharului. Paharul e mic aici, pentru ca nu trebuie sa bei mult. Doar sa degusti si sa incerci sa imaginezi (sau sa te lasi ghidat de „tasterul” oficial) gusturile care se plimba libere intr-un pahar cu tarie din partea locului. Mar, vanilie, fructe de padure, scortisoara, miere. De unde vin chestiile astea, cand butoiul e facut din lemn, un lemn ars pe dinauntru dar totusi lemn?
Raspunsul e parte din magia bauturii asteia invetata de scotienii care n-au avut ca noi sansa prunei sau a strugurelui. Pentru ca sunt prea la nord, pentru ca aici e nor si ploaie si trist si rece si toate chestiile astea trebuie combatute cu ceva ce gasesti la indemana si poti produce din ce creste aici. Cereale. Deci whisky. In cazul nostru, un whisky de Strathisla.
Ca argesean, sunt primul care sa inteleg importanta brandingului in bauturile spirtoase. In fond, vin din judetul tuicii „Doua Prune” zisa si „Ochii lui Dobrin”, bautura care lumina alta data serile bunicului meu. Ea si cartile de metafizica ii faceau lumea un pic mai vesela si colorata, mai indulgenta cu asteptarile lui neimplinite pana la batranete… Cu gandurile astea am intrat in prima distilerie scotiana din viata mea, doar ca sa fiu surprins de diferenta intre culturi: cea a tuicii, care vine din resemnare si cea a whisky-ului, care e tocmai sarbatoarea unui succes. A unui efort personal. A faptului ca meriti, nu a nefericirii ca n-ai reusit.
„Nu beau in fiecare zi” imi zice Ian, degustatorul oficial al Chivas, care ne e si ghid pe aici. „Cred ca whisky-ul trebuie respectat si intalnit din cand in cand, ca un prieten bun. Nu-l bei sa uiti, il bei sa-ti aduci aminte lucruri frumoase si vechi si adevarate…”
Ian e mare si solid si cu parul rosu si cu cel mai mare cap pe care l-am vazut vreodata la un om. Genul Bravehart si in blugi. Dar n-are nici un chef de discurs de marketing. N-are chef pentru ca nici nu trebuie sa inventeze vorbe mari: „bautura asta chiar e buna, peisajul e genial, slujba inseamna cateva ore pe zi”. Stie ca-l invidiem sincer. Nu trebuie sa-si mai bata capul.
Si nici fabrica n-are aer de reclama: in butoaiele mari de stejar american se face si acum whisky. Se face asezat, cu metoda, ca acum 100 de ani, ceea ce ma duce cu gandul la cuvantul „traditie”, desi el nu explica tot. Aici, traditia are un lucru in plus, pe care la noi il gasesti abia dupa ce treci Carpatii si te opresti intr-un sat sasesc, unde biserica de la 1300 sta in picioare si acum: obisnuinta lucrului facut la fel de bine si maine, la fel ca azi.
Cand intri la distilerie in Strathisla dai la poarta peste un aparat de pontaj de acum doua secole. Deci lumea venea la slujba la ora fixa si la 1800. „Nu se bea in fabrica” povesteste Ian. „Si nici nu se fumeaza. Cu atatia vapori, riscul sa ardem whsiky-ul in loc sa-l vindem e enorm.”
Pare usor sa faci tarie buna. Iti trebuie doar butoaie mari si rabdare. 3 ani e minimum. 12 e ok. 18 suna si mai bine. 25 de ani e genial. Peste, discutam de whisky Royal Salute, pus in butoaie la vreo incoronare sau nunta regala si vandut 30 de ani mai tarziu cu 10.000 de lire sticla…
Chiar, ar bea cineva fara nostalgie din butoiul asta, la care au pus cep in anul in care Printesa Diana s-a casatorit?
Cum sa ai atata rabdare, totusi? Nu stiu daca asta e cuvantul potrivit. E mai degraba o alta viziune a timpului decat pot sa inteleg eu, un balcanic grabit sa treaca prin experienta asta si sa ajunga acasa, la stirile si job-ul si viata lui, in care intelegerile expira a doua zi si cele mai de lunga durata planuri au maxim sase luni. Si nici nu se implinesc.
Si totusi, aici ma confrunt cu o alta perceptie a timpului. Masurat in decenii.
Ma uit in fata mea, la arcul de pahare de pe masa. De la 3 la 25 de ani vechime cat are licoarea, am in fata istoria mea personala. Cand m-am apucat de facultate, in 1988, astia puneau in butoi Chivas-ul pe care il gust acum. Eu dateam admiterea la mate si luam sapte, ei dadeau examen la rabdare si erau nevoiti sa astepte inca doua decenii si jumatate pentru afisarea notei.
Cine poate face asa ceva? Nu sunt supra-oameni. Sunt pur si simplu lucratori intr-o industrie care lucreaza cu timp fermentat. Cu butoaie de bourbon, care intai fac whiskey-ul pentru americani si dupa aceea se califica sa treaca oceanul pana in Scotia si sa se apuce de treburi mai serioase. Cu arome de vesnicie, nu de mar sau coacaze. Si cu multa imaginatie: nu-i Scotia patria monstrului inchipuit din Loch Ness?
Chiar, Loch Ness: am fost si acolo. Si-am descoperit ca se poate face turism si fara sa te scufunzi in lacul fara fund al minciunii comerciale. Ce vreau sa spun? E simplu: muzeul monstrului din Loch Ness nu era, asa cum ma asteptam, dedicat intretinerii mitului, ci exact invers! Cu filme si animatii, dintr-o camera in alta, ideea creatorilor lui era sa-ti arate cum au descoperit scotienii ca in lacul lor n-are cum sa traiasca nici un sarpe gigantic cu cocoase sau plesiosaur uitat pe-aici de extinctia dinozaurilor… Turism pentru oameni inteligenti, care doresc sa afle, nu sa fie pacaliti.
Am fost in Scotia cu cativa oameni de presa si televiziune. M-am intors prieten cu ei: ce te astepti sa se intample cand mai mult de cinci barbati in fuste petrec o seara impreuna, in muzica de Highland si arome Chivas cu suc de ghimbir?
Chiar: ai voie sa pui Cola peste un whisky single malt ca Strathisla sau peste unul blended, dar vechi si nobil, cum e Chivas 25? „Ai voie sa faci ce vrei, noi nu suntem asa de incuiati cum se zice. Pentru noi, e un moment de relaxare pentru gentlemeni, nu un obiect de cult”, imi spune Ian. Am inteles: chiar daca muncesti mult pentru el, nu whisky-ul trebuie respectat pana la urma.
Ci omul de la capatul paharului si bucuria lui.
Irina si Elena, Virgil, Mihai, Nicolai, Dorian, Radu, Daniel, Alex, Andrei, multumesc de companie!
There is no ads to display, Please add some
Foarte fain scris !
Batrane, excellent articol, iar kilt-ul chiar te avantajeaza! Pentru cei care cunosc nu mai e o dilema, dar pentru restul, ar trebui precizat ca ei sunt asha, shi noi romanii mai altfel, pentru ca ei n-au avut Mioritza, dar in schimb au avut Braveheart. Cand shi ultimul roman va ajunge sa intzeleaga ce face diferentza, poate ca vei fi apt sa scrii genul asta de povesti shi despre locuri din Ro! 🙂
Super, omule cand mai ai timp si de televiziune?
Verdele de Scotia este peste tot in insula, nu numai acolo in nord. Am calatorit peste tot in UK si iti pot spune ca putin in sud se mai ingalbeneste vara iarba. In rest este verde tot timpul anului. Chiar si iarna, daca nu este foarte grea, oile stau si pasc asa cum le-ai vazut. Si totusi ceva pare mai special in Scotia. Acum locuiesc lanaga Manchester, dar am locuit in 2009 cam 3 luni in Scotia, In Arbroath, langa Dundee. Si nu m-au incantat cu spirtoasele, in afara de spuma de la halba tatalui meu cand aveam 4-5 ani, nu stiu sa fi baut bauturi alcolice. Vazand cum viciul bauturii fara limita imi distruge tatal, am dezvolatat o ura impotriva bauturilor alcoolice. Dar e ceva frumos acolo in Scotia. Locurile, oamenii, m-au fascinat. Pescuiam la un batranel cu care m-am imprietenit pe lac si care zicea ca a investit si investeste in acele lacuri doar ca sa-si faca prieteni :). In fiecare saptamana baga in jur de 1000 kg de pastrav curcubeu intre unu si trei kilograme fiecare. Undeva intr-un colt avea o cutie de tabla cu un mic lacatel, dar cutia nu era prinsa de nimic. Sau poate era mai solid legata de suport decat imi imiaginam eu, prin ceea ce scria pe ea: „Honesty box”. Iar banutii care trebuiau platiti pentru pescuit erau…nici nu stiu pentru ce erau, asa de putini mi se pareau. 1£ ora de pescuit si 2£ pentru fiecare pest pe care vroiai sa-l iei. Toata plata se facea de catre pescar fara ca cineva sa verifice asta. Nenea propietarul se intampla ca in unele zile sa nici nu treaca pe acolo. Dar in drum spre lacuri, treceam prin curtea lui, pe la cativa metri de usa lui, unde statea de obicei in fotoliu si zambea cu un zambet cald de bunic tutror, incat nu cred ca erau multi cei care pescuiau fara sa plateasca. As locui cu drag acolo oricand. Clima nu este cu mult diferita de locul unde locuim acum. Vorbesti frumos despre Scotia si ma bucur ca a avut aproape acelasi efect si asupa ta, ca si in cazul meu, cu o singura diferenta, eu am ramas si ma bucur de fiecare zi de oamenii si locurile din aceasta insula.
Citesti si comentariile de la postarile mai vechi?
Cateodata!
:)) ok