Asta e blogul lui Lucian Mindruta, dar cautati degeaba mizerii in el….

Posted on

Circula o mizerie pe net – un articol care pretinde ca citeaza de pe blogul meu un mesaj impotriva casatoriilor homosexuale la care adauga o galerie de fotografii deocheate gay.

Intreaga poveste este o facatura cu aer de extrema dreapta. N-am nici o legatura, nu am postat un asemenea mesaj si nici nu-mi sta in obicei sa pun pe net poze fara perdea. Nu mai zic ca opiniile mele sunt mai degraba tolerante!

Faptul ca ei o fac (putin conteaza in numele cui) imi arata insa altceva cu mult mai interesant: oamenii astia, care se pretind homofobi si-au pierdut ceva vreme cautand pe net fotografi… cu cupluri gay. Si dupa aia le-au repostat. Mmmmm…

Mie asta imi spune ceva despre ei. Drept pentru care ii invit sa nu mai sufere in tacere si sa iasa in public si sa se marturiseasca. Nu e nici o rusine sa fii gay – e mult mai rau sa te lupti cu tine si sa mimezi ura.

Ii asigur de intreaga mea intelegere, de pe acum!

Legati de linia orizontului

Posted on Updated on

Grecii veneau pe aici in corabii cu vasle, din lemn de cedru de Liban. Romanii isi puneau viata si-n mainile vremii, arsi de soare sub panzele lor patrate, care nu stiau sa se descurce decat cu vant de pupa. Apoi a fost liniste si invazii barbare, raiduri salbatice ale unor oameni pe cai, fara chef de mare. Apoi Imperiul Asanestilor (cu romani si bulgari la gramada). Apoi Bizantul cu biserici, o mie. Si turcii cu armate de muezini. Si turcii, da, care ne cheama la rugaciune si azi, de la moscheea din Mangalia, de deasupra zecilor de morminte de sute de ani din curte. Sau in cea din Igneada, primul port turcesc cum cobori spre sud, din Bulgaria. De unde incepe sa miroasa a leandri, la 4 dimineata, cand ajungi buimac si speriat de stancile cautate cu lanterna pe luciul apei…

cropped-p1030161.jpg

Navigam pe Marea Neagra – si nu pentru ca n-avem ala treaba. Si nu pentru ca ne place chestia asta – cel putin nu mereu. Nu pentru ca stam pe punti lucioase si bem cockailuri. Nu pentru ca ne plateste cineva.

Navigam pe Marea Neagra ca n-avem alta? Nici asta. La 5 ore de Bucuresti, in Alexandropoli, gasesti barci de inchiriat mai multe decat la noi. Si apa mai calda. Si lume mai putina. Si totusi, noi navigam aici, pe marea asta fara insule, in care toata lumea arunca cate ceva, in care zgomotul teraselor, vara, se aude de la 3 mile in larg. Zdutz, Zdutz, Zdutz. Asta e basul de la cluburile din Vama. 20140615_145441

Si totusi navigam aici. E sufletul salbatic al marii noastre care ne atrage, barbati slabi si deja pregatiti de-acasa sa intre si sub papucul valurilor? Poate. Dar mai e si altceva la o mare mofturoasa, schimbatoare, zdruncinatoare si cateodata de-a dreptul dusmanoasa: e sentimentul proprietatii.

Marea asta e a noastra.

Si o luam in posesie din momentul in care ridicam randa macar doua degete peste ghiu. Ok, sa va spun ca randa e vela cea mare si ghiul, grinda metalica pe care sta intinsa… Sa va spun. Dar dincolo de jargon, navigatia cu vele asta e: inspectia stapanului pe teritoriul sau, pe care n-are nici un act, dar pe care are toate drepturile morale.

Nu ma intrebati de unde vine asta. De la Carol I, care ne-a luat Dobrogea in 1878, cadou pentru o natie care abia invata sa mearga cu trenul? Sau de la Ebru Bolat, turcoaica noastra campioana la yachting, despre care presa, prea ocupata cu fotbalul, a scris prea putin?

P1030248P1030203

Nici eu nu stiu. Stiu doar ca suntem pe mare si pentru ca stim s-o respectam. De pe barca nu se arunca in apa plastic sau metal, parame sau pungi de biscuiti. Cine stie s-o iubeasca nu arunca nici macar chistocul de la tigara. Pentru ca acolo, desi e stapan, trebuie sa imparta albastrul asta si mirosul de dor de duca cu o multime de alte vietuitoare. Nici una nu fumeaza si nu mananca celofan.

Dor de duca? Da. Suntem legati cu o ata subtire de linia aia a orizontului. Totul ne poate intoarce din drum: o treaba la job, o problema la barca. Si totusi, in fiecare aprilie, linia asta se strecoara cumva pana in casa noastra, la Bucuresti si incepe sa traga. Ca pusa pe un cabestan de-alea scumpe, electrice, fara zgomot, dar cu o forta letala care nu vrea sa stie ce alta treaba mai ai tu.

IMG_9122IMG_8083

De-asta navigam. Nu e fitza, nu e moft, nu e bogatie si nici vreo mare sofisticare. E doar o forta uriasa, aceea a celui mai mare continent de pe Pamant. Apa. Apa care ne vrea inapoi de fiecare data cand o parasim. Apa care vrea sa se joace si cu cojile noastre de nuca si cu bietele noastre tablete cu prognoza meteo, de care rade de fiecare data cand iesim in larg…

Cine suntem noi sa ne punem cu atata mare?

Oameni mici, pe niste barci, in departare.

Cum sa dai lectii la 20 de ani managerilor de trei ori mai in varsta

Posted on Updated on

In primul rand s-a asezat un rand de sefi din industria petrolului din Ungaria – 8 seniori, pana la pozitia de vice presedinte. In fata sunt trei tineri, studenti din Slovenia, nu mereu siguri pe ei. De 20 de minute incearca, in fata unor oameni care maine ar putea sa ajunga sa-i fie sefi, sa-i convinga ca strategia lor de business e mai buna ca a lor.

2015_05_28_10_55_17       2015_05_28_10_54_20

Am fost in public la concursul Freshhh 2015, care ii pune pe studenti in situatia de a da sfaturi de strategie companiei petroliere maghiare – MOL. Asta e ideea proaspata a zilei;  sa atragi talent din universitati si sa-i dai ocazia sa ajunga – chiar si virtual – in postura de a lua decizii pentru o companie de miliarde de dolari. Prima parte a zilei a fost chiar asa: cele cinci echipe ramase in finala (Slovenia, Croatia, Ungaria, Cehia si Rusia) au inceput cu prezentari de strategie, bazate chiar pe cifrele de business din raportul anual al companiei.

Lumea e indrazneata la dat sfaturi:  “Cumparati ale companii petroliere – Lukoil din Bulgaria ar putea sa vanda”. “Reduceti costurile si cresteti productivitatea”. “Vindeti asset-urile mai putin profitabile”. “Refaceti designul la benzinarii si puneti si incarcatoare pentru masini electrice” “Imbunatatiti imaginea publica!” “Cumparati licente de exploatare, continuati sustinut in Marea Nordului, Pakistan, Kazahstan si Kurdistan”. „Faceti un parteneriat cu un retailer din food, sa vindeti mai multa mancare in benzinarii – are margine mai mare!”

2015_05_28_10_27_08   20150528_111458

“Ok, pune-te in locul meu, cum sa ma descurc in Kurdistan?” intreaba vicepresedintele pe explorare al MOL

“Pai trebuie sa te intelegi cu localnicii. Sa le explici ca si ei profita din faptul ca tu cauti petrol acolo. Poate sa platesti niste bani in compensatii pentru faptul ca forezi acolo?” vine sfatul unui pustan de 21 de ani.

“Crezi ca e vremea sa intram in business-ul cu energie regenerabila?“ intreaba cineva tot din juriul MOL.

Si iata si raspunsul concurentilor:

“Nu. Astea sunt interesante cand pretul petrolului e sus. Diferenta intre costuri trebuie sa fie mica. Dar acum, cu preturile astea la petrol, nu e economic.”

Si inca o intrebare: “Sa intram in Grecia?”

(toata lumea rade). Studentii raspund:

“Nuuu! Italia si Bulgaria sunt solutiile cele mai bune!”

Si tot asa. Juriul chiar cauta cu onestitate idei proaspete intre pustanii de pe scena. Concursul Freshhh e deja in anul al 9-lea. Oricine se poate inscrie, cu conditia sa-si faca o echipa de 3 oameni, sa fie student si sa se priceapa la economie (si mai bine, la business-ul cu petrol). Pana acum au fost inscrise echipe din 76 de tari (Romania e inclusa si ea) si vreo 250 de universitati. 15.000 de studenti au fost inscrisi pana acum. Marea atractie? Finalistii sunt intr-o pozitie foarte buna sa-si ia un job la filiala Mol din tara lor. Daca vreti detalii, aici: http://www.freshhh.net. Povesteste despre program si Zdravka Demeter Bubalo, directoarea de HR si vicepresedinte al companiei:

Calificarea se face online – iar criteriile sunt logica si precizia in calculul scenariilor de business. De fapt, asta si cauta MOL: viitori manageri in stare sa construiasca scenarii de piata si sa ia deciziile cele mai bune pentru companie si cand petrolul e sus si cand (ca acum) cand preturile scad. Vorbeste despre asta chiar CEO-ul companiei, Zsolt Hernádi.

Dupa amiaza incepe insa cu adevatat lupta: simularea unei companii petroliere, in care fiecare echipa are la dispozitie o harta cu cateva tari, bani de investit si profit de raportat la capatul a 10 ani de afaceri virtuale. Aici juriul e un soft, care calculeaza efectele in bani ale deciziilor lor.

Am stat de vorba cu cei mai simpatici (pentru mine) oameni din echipele participante:

Stiu, ideea de a masura totul in bani pare unora un pic limitativa. Insa ca manager, cifrele vorbesc.

Si au vorbit pana la final: echipa mixta ceha-slovaca a reusit sa castige competitia dupa ce in prealabil a facut o alianta de business cu cea ungara. Insa si in alianta asta unii au fost mai castigati – cu putin, dar suficient incat sa se distanteze. Ce a contat in plus cred ca a fost si prezentarea de strategie reala, care a aratat o cunoastere a pietei foarte buna. Baietii sunt constienti de valoarea lor si probabil ca vor negocia strans pentru primul lor job.

Una peste alta, am invatat din povestea asta ca un concurs poate sa se bazeze pe cooperare si ca egoismul iti aduce in afaceri mai putin decat dorinta de a castiga impreuna cu celalalt. Stiu o multime de manageri din Romania care ar avea si ei nevoie de lectia asta!

 

20150528_171525

Pe cine sa alegi intre Bucharest Pride si Bucharest Shame?

Posted on Updated on

Sambata se pregatesc in Bucuresti doua manifestatii. Prima e Bucharest Pride (a comunitatii gay si a celor care – desi nu sunt gay – ii sprijina. A doua e manifestatia extremei drepte, care iese sa-i conteste.

Pentru ambele am toata_mg_0225 compasiunea. Imi inchipui ca e greu sa fii urat si detestat doar pentru ca natura te-a facut diferit de ceilalti. Inteleg asta, pentru ca in calitate de scriitor pe wall-uri sunt de multe ori in situatia sa fiu injurat doar pentru ideile mele, care nu seamana mereu cu cele ale majoritatii.

Am de asemenea compasiune pentru cei care urasc si ies sa-si proclame public sentimentul asta. Pentru ca imi inchipui cat de trista si lipsita de continut trebuie sa fie viata lor de-si iau o sambata frumoasa, in care ar putea sa se bucure de vara si se duc sa demonstreze impotriva unor oameni care nu au nici o vina…

Ambele tabere au extremisti. Eu nu sunt de acord cu activistii de tip „drag queen” – travestiti. Cred ca ei nu fac nimic altceva decat sa provoace inutil si sa intarzie integrarea in mainstream a miscarii.

La fel si ceilalti, care se pretind aparatorii traditiilor noastre imi par mai degraba indepartati de spiritul national. Adevarul istoric e ca romanii au avut o traditie mai degraba de toleranta si aici. Doi domnitori romani au fost gay, se pare: Radu cel Frumos si Petru Cercel. Destule personalitati publice si-au ascuns acest detaliu de personalitate. Multi sufera in intimitate si acum.

Una peste alta, nu e decizia nimanui sa fie gay. Nu e o boala, s-o vindeci. Trebuie doar sa invatam sa acceptam ce nu putem schimba.

Iar cat priveste casatoriile, nu vad care e marea durere pentru majoritate: o fi casatoria vreun premiu? Sau e o pedeapsa de care n-ar trebui sa scutim pe nimeni?

In fine, altceva vreau sa va spun: maine sunt alaturi cu drag de ambele categorii: si cei care urasc si cei se zbat sa scape de stigmat. Cum e posibil?

Pai era pe aici, pe undeva, o carte care chiar la asta indeamna…

Nu mai stiu cum ii zice. Fara autor, dar tin minte ca avea un plus pe coperta…!

Bucuresti – Lacul Constanz si retur: o experienta pe sosea

Posted on Updated on

Cel mai rau lucru la vacanta adultilor e ca stii mereu cand se termina. De obicei in 10 zile. Alteori in 14, daca esti cuminte. In 25 de ani de presa n-am avut niciodata mai mult de-atat. Trei saptamani? Da’ cine ma cred? Mars inapoi la serviciu!

Tocmai de aceea ma urmareste mirajul unei vacante ca de scolar. O vacanta pana la orizontul toamnei. O vacanta atat de lunga incat sa nu poti numara zilele fara calculator. O vacanta de vis lung, care nu se termina cu un ceas desteptator la 7:30.

Anul asta mi s-a implinit. Va scutesc de detalii (am trecut de la statutul de salariat la cel de antreprenor), in afara de unul: anul asta persoana la care am facut cerere de concediu am fost chiar eu. Si, surpriza, mi-am aprobat unul lung, care a inceput in mod neobisuit cu o saptamana de drum prin Europa cu baiatul meu cel mare.

N-am mai fost de mult departe cu masina. Sa fie 7-8 ani? Ultima oara cand mi s-a intamplat, cel putin un copil plangea in spate sa se dea jos, in vreme ce altul mirosea urat, in tacere, uitandu-se la noi cu ochii mari. Pampers time!

De data asta cel mai mic copil a ramas acasa, pentru ca el e prea mare sa mai mearga la targuri de avioane. Iar cel mare s-a bucurat doar de compania mea si de locul din fata, chiar daca avea inainte 1600 de kilometri, de facut in 3 zile la dus si doua la intors.

Prima dilema a fost alegerea traseului in Romania: Transilvania sau Oltenia? Am ales pana la urma Oltenia (Pitesti – Craiova – Portile de Fier – Timisoara) pentru ca imi era dor de Dunare si pentru ca Mihai nu vazuse niciodata hidrocentrala.

20150413_15451020150413_175036

A fost cu mult mai usor si placut decat ne inchipuiam. Lipsa autostrazii a fost suplinita de traficul mai lejer, fara multe camioane dupa Craiova si de cei 177 de cai ai motorului de la C-Klasse. Am oprit pe malul Dunarii la Taverna Sarbului si-am facut si-o incursiune la Cazane, sa testam terenul pentru o expeditie cu bicla.

Herculane a fost ca un mar verde: dulce-acrisor. Amintirile vacantelor cu bunica s-au estompat insa in prezentul modest si ruginit al unei statiuni pe care cred ca austriecii ar fi ingrijit-o mai cu atentie. Pacat de ea.

Am iesit apoi din tara, spre Lumea Autostrazilor – numele sub care Vestul ar merita sa fie cu adevarat cunoscut. Autostrazi bune, marginite cu garduri de lemn in Ungaria (foarte simpatice, chiar daca pe alocuri rupte) si punctate cu popasuri cu restaurante scumpe din Austria incolo. Am mers ore si ore fara sa simtim oboseala. Si nu pentru ca era autostrada neaparat, ci mai degraba pentru ca de indata ce iesi din tara, chiar si cel mai isteric sofer roman se cuminteste.

N-am avut parte de nici un flash. Masinile cu numar de Romania asteptau dintr-o data cuminti in spatele meu sa le observ. Masinile nemtesti si austriece se puneau si ele la coada fara sa cracneasca atunci cand eu depaseam. In general, lumea era politicoasa chiar si acolo unde nu era limita de viteza si se mai intampla sa mai incetinesti, in depasire, pe vreun proprietar de masina sportiva. Care si el astepta fara sa cracneasca, de parca nu era drumul lui, ci al meu, doar al meu….

20150418_10372120150414_13111520150414_12245420150414_175254

Nu intrati in orase. Asta e sfatul meu: chiar daca vreti sa vedeti Budapesta sau Viena, orasele europene sunt o capcana: iti ia minim 3 ore sa intri si sa iesi, iar in centru adaugi jumatate de ora pentru gasirea unui loc de parcare scump si inghesuit. Daca esti pe drum cu o destinatie clara si timp limitat, cel mai frumos e sa vizitezi orasele mai mici, cu care un castel, doua hanuri si un drum de acces de maxim 5 km pana la autostrada. Gasesti din astea berechet, mai ales in Germania, unde toata lumea si-a facut, la un moment dat in istorie, cate un castel. Cred ca se mai fabrica si acum.

20150416_19520320150414_180356

Eu insa n-am fost atat de destept, asa ca am condus prin Budapesta fara sa ma dau jos din masina (4 ore, ca se lucra si la linia de tramvai), Viena (6 ore, dar cu vizitarea centrului plus masa), Munchen (5 ore, tot cu centrul vechi si cu restaurant acolo). Asa ca am ajuns noaptea tarziu in fiecare din punctele de popas prevazute.

Am dormit in orase mici: dupa Timisoara, Linz si Bregenz. Tocmai ca sa nu ne ia mult intrarea si iesirea. La intoarcere ne-am descurcat cu un drum direct Bregenz – Timisoara, terminat in aproximativ 14 ore.

Vigneta am luat-o din Romania si pentru Austria si pentru Ungaria, in ultimul sat de dinainte de granita – cred ca Cenad. Pana acum nu am primit amenda, deci era pe bune. Germania nu are inca taxe de drum pentru straini, dar aud ca va introduce anul asta.

Cat am facut? Hai mai bine sa va spun media, ca va ajuta mai mult: 130 km/h in Germania (unde am avut multe portiuni cu 160-180), 110 in Austria si vreo 80-90 in Romania. Peste tot am mers cu viteza legala, dar am mai oprit macar odata la doua ore pentru cafea si sandvisuri. 

20150418_13552520150418_13595620150418_122508

Cateva vorbe si despre celebra autostrada nemteasca cu viteza nelimitata: la inceput ideea de a merge cu 200 la ora fara nici un fel de oprelisti mi s-a parut tentanta. Mai ales ca aveam si o masina capabila de asa ceva la drum lung si fara probleme: modelul nou de Mercedes-Benz C220, de la Tiriac Auto (merci, dragilor). Insa dupa primele doua minute am realizat ca pierd mult din peisaj si ca drumul devine prea stresant ca sa mai fie vorba de o vacanta. Pur si simplu trebuia sa fiu prea atent la trafic! Asa ca m-am intors la un mult mai confortabil 140…

20150418_10381420150418_122734

Peste tot am mers cu viteza legala, chiar si in satele unguresti unde pe alocuri aveam limitare la 30. Am folosit un soft de GPS dedicat (iGo), pentru ca Google Maps si Waze, cu care sunt obisnuit din Romania, insista sa downloadeze in roaming si costurile s-ar fi dus prea departe.

Consum real? 7 in Romania, 6,5 in Ungaria si Austria, 7,5 in Germania (unde am mers un pic mai repede). IN general, Romania nu cere atat de mult combustibil ca o tara in care poti sa dai talpa cat vrei. Dar fireste ca cel mai ieftin e in tarile cu autostrazi limitate. Esti pur si simplu stimulat sa consumi putin. Una peste alta, 1600 de kilometri dus-intors ne-au costat cam trei plinuri, deci pana in 1200 de lei. Mai bine ca avionul, chiar si numai cu doi pasageri.

20150418_11470520150418_165236

Oboseala? Doar la dus si doar de la soare si mult mers pe jos in orase. Am avut noroc si de masina, incredibil de bine insonorizata si de copil (mare si tacut) si care a pus si muzica care imi place mie (daca nu se repeta prea mult): The Beatles.

Cu ce ne-am ales? Cu un targ de avioane (de asta ne-am si dus) si mai ales cu experienta unor tari cu orase mari asezate totusi la distante mici intre ele. Cam asta e de fapt si secretul Europei: e de fapt un loc mic in care ideile si oamenii se pot conecta repede si usor.

Pentru asta nu sunt suficiente insa drumurile bune: mai trebuie sa si deschizi ochii si sa vrei sa duci acasa un exemplu bun. Dar despre asta, in urmatoarea poveste…

In acest text va rog frumos sa va uitati la o maimuta

Posted on Updated on

Daca inca nu v-ati hotarat intre „ne tragem din maimute” si „Dumnezeu l-a creat pe om”, as vrea sa va rog sa-mi dati sansa sa va ajut sa va lamuriti.

Nu e nevoie de Biblie sau de Darwin ca sa iti faci o parere. E nevoie doar de poza ta si de poza maimutei. Incercati cu un cimpanzeu, desi eu am fost coleg de serviciu cu cativa urangutani si imi petrec serile incercand sa parchez in Centrul Vechi printre gorile.

chimp_1476818c

Dar sa ma intorc. E suficienta poza. Figura maimutei. Si figura ta. Are ochi? Are. Ai si tu. Seamana cu ai tai? Daca ai ochii caprui, da, doar ca-s un pic mai rotunzi. Urechile? La cimpanzeu, aproape identice. Barba? La urangutan, ca de hipster. Buzele? Ok, noi parem sa avem mai mult acid hialuronic de la mama natura… Forma fetei? Cam pe-acolo, desi maimuta pare sa se fi operat gresit, la acelasi chirurg ca vedeta aia… Ma rog, sa revenim: intre maimuta si cainele tau, cu ce mamifer semeni mai mult?

Hai ca nu trebuie sa te uiti atent. Trebuie doar sa privesti cu mintea deschisa si dupa aia sa tragi o concluzie corecta. Cam cum te-ai uita la un Porsche din 1950 si la versiunea lui de azi. E ceva comun? Da? Atunci de ce oare?

Banuiesc ca asa i-a si venit ideea lui Darwin, intr-o epoca in care oameni incepeau sa aiba acces pe scara larga la fauna Africii. Trebuie sa fii cu adevarat amorezat de partea divina din tine ca sa nu observi o mana de maimuta si una de om fara sa tragi o concluzie. Trebuie sa fii cu adevarat speriat de moarte (caci da, animalele mor fara speranta vietii de apoi, in vreme ce urmasii zeilor, ca noi, se scot pe vesnicie) ca sa te poti uita la zoo in ochii unui cimpanzeu si sa nu te treaca un fior de intelegere. Dar mai ales trebuie sa fii cu adevarat dobitoc, mai precis simian, ca sa nu accepti in nici un fel argumentele stiintifice aduse cu miile in ultimul secol: studiul ADN, fosilele, antropologia genetica, etologia.

Si totusi… stai un pic… Chiar trebuie sa fii cu adevarat un prost ca sa negi aceasta evidenta – si anume ca ne tragem din animale doar cu putin mai proaste?

Nu, din pacate.

Poti sa fii si credincios si inteligent in acelasi timp.

Pentru ca un om inteligent incepe prin a intelege adevarul vietii noastre unice si scurte si abia dupa aceea se refugiaza in credinta. Multi oameni destepti ajung religiosi pentru ca pur si simplu se c…a pe ei de frica gandindu-te la momentul mortii! Acel moment in care ti-ai dori sa fie un Dumnezeu, si nu Nea Darwin cu coasa, care sa-ti explice cum functioneaza selectia naturala si de ce nu mai e nevoie ABSOLUT DELOC de tine, in veci vecilor, amin…

Adevarul e ca religia a avut ghinion cu maimutele. Daca africanii s-ar fi descurcat sa le manance pe toate pana acum si daca oasele erau mai putin rezistente in timp, astazi n-am mai fi avut nici o problema: eram cu totii copiii de zei.

Tot asa cum copiii de moldoveni din Brasov sunt transilvaneni get-beget. Tot asa cum oltenii din Bucuresti sunt oraseni de vita veche. Tot asa cum secuii… nici nu mai incep aici, ca incepe scandalul.

Altceva vreau sa va spun: s-a gandit vreun episcop, vreun Ioan Gura de Aur, vreun monah adancit in meditatie la urmatoarea intrebare: Daca noi nu ne tragem din maimute, atunci ce sunt maimutele? De ce seamana asa cu noi? A facut Dumnezeu mai intai un draft? Suntem noi versiunea 2.0? Si daca da, de ce s-a oprit la noi? De ce s-a multumit cu noi? Asta e tot ce poate face? Dumnezeu? Doar atat?

Zau, dragi credinciosi, daca ati fi un pic mai binevoitori, ati accepta macar atat: exista ceva mai presus decat omul si decat maimutele. Un proces atat de uimitor si de spectaculos, atat de inteligent cu atat de putine resurse, atat de uluitor in rezultatele lui, incat mai degraba acolo ar trebui sa va cautati zeii.

Se numeste Evolutie. Si noi suntem copiii lui, indiferent daca ne place sau nu.

Iar daca am si si-un pic mai evoluati, la ea ne-am inchina. Pentru ca abia ea pare o creatie demna de o Fiinta superioara, omnipotenta si vesnica!

Noi? Pentru noi sunt de-ajuns si maimutele. Ba cateodata sunt prea mult!

Ce i-as spune presedintelui Iohannis inainte sa tac si eu

Posted on Updated on

Domnule Presedinte,

poate va mirati ca in ultima vreme sunt un pic mai critic la adresa dumneavoastra. Poate ca vi se pare (nu, nu dumneavoastra, care abia ma cunoasteti, ci unor cunostinte comune) ca unii ca mine, care v-au sustinut in campanie, au fost cumva convinsi sa adere la alta tabara. Poate credeti ca nu sunt suficient de bine informat, eu stiu?

Adevarul e simplu si am sa va spun de ce Domnia voastra puteti ajunge cu mult mai repede mai nepopular decat predecesorul dumneavoastra in functie.

Pentru ca de la Dumneavoastra asteptam cu mult mai mult! Cu mult. Mai mult. Repet si vorbesc rar, ca sa fiu sigur ca, mitic cum sunt, sunt totusi inteles. Nu sunteti un presedinte de compromis. Sunteti un presedinte de revolta. N-o fi fost a dumneavoastra, ci a noastra, dar ei ii datorati locul acela. Si revolta e impotriva unei clase politice arogante, imboierite si inchise in ea.

Tocmai de aceea, de la Dumneavoastra asteptam in primul rand modestie si umilinta. Nu pompa incoronarilor si nici prestanta avionului nou-noutz. Modestia unui om care nu asteapta de la stat o casa speciala si nici o postura speciala pentru el si sotie. Modestia unui om care isi cunoaste poporul si stie cat de amarat e si mai ales stie ca ceremonialul si pompa nu pot inlocui o inima care simte ceva pentru ceilalti.

De la dumneavoastra asteptam apoi sa vorbiti. Imi pare rau, o altfel de comunicare nu poate fi inlocuita cu NICIUN FEL de comunicare. Pentru ca un politician sa fie altfel, el trebuie, in primul rand, SA FIE! Inexistenta nu poate fi diferita. Ea nu e si gata! Avem nevoie sa luati cursuri de vorbit in public (recomandarea mea, cam doua ore pe zi, diminetile, vorbesc serios!) si cursuri de empatie. Avem nevoie sa stim ca va pasa si fara sa cititi pe o foaie. Avem nevoie de un om care inspira prestanta, dar nu un om care sculpteaza asta dintr-un cub de gheata.

Si mai ales avem nevoie de o ruptura cu felul de a face politica nenorocit de pana acum. Politica prieteniilor care inlocuiesc principiile. Politica cuceririi puterii, cu pretul moralitatii acestei puteri. Politica de a da mana cu oameni cu maini murdare. Astea, nu uitati, le-ati promis.

Nu le puteti livra? Atunci, daca tot vorbim de o altfel de politica, spuneti-ne. Explicati de ce. Intrebati-va daca nu cumva, inainte de a discuta de al doilea mandat (neinspirat, dupa numai cateva luni) sau despre rolul Primei Doamne, n-ar trebui sa gasim, sa conturam, sa desenam pe un servetel, la bordul unui avion de linie, misiunea Primului Domn.

Stiu ca deja ati intrat in hora receptiilor si intalnirilor oficiale. Stiu ca aceste lucruri vi se par atat importante, cat si meritate. Stiu ca sunt multi care va spun ca sunteti inalt, frumos, minunat si cu viziune. Dar mai stiu ca deocamdata, aici, unde suntem noi astia nici prea prosti si nici prea destepti, nu se vede nimic altceva decat un om care dispare inghitit de functie si de elementele ei de decor.

Ati vrut sa fiti un altfel de presedinte? Mergeti cu Economy la avion. Iesiti fara escorta. Vorbiti fara prompter (da, si mie mi-a fost greu la inceput, stiu!). Altfel nu inseamna mai putin scandal. Inseamna si mai mult miez si omenie.

In general, ca sfat prietenesc, sa nu va fie rusine sau jena sa fiti Dumneavoastra insiva!

Pentru ca oricate defecte si slabiciuni ati avea, oamenii sa stiti ca iarta mereu ceva ce e scos in fata cu onestitate. Ce detestam e tocmai ascunzisul. Bravada. Aroganta.

Si inca ceva: Romania nu are nevoie de un om cu sceptru si capa de blana ca sa fie respectata pe la intruniri internationale. Romania are nevoie de un presedinte iubit pentru ceea ce face si ceea ce spune. Un presedinte care sa se simta bine in pielea lui, aceea de sef de stat al unei tari sarace. Si care sa vrea sa schimbe saracia asta, nu s-o poleiasca la varf!

Incepeti cu asta. Si mai ales intelegeti, va rog, ca inamicii nu sunt aceia care va cearta, tot asa cum prietenii nu sunt cei care va lauda. Pe unii si pe altii ii deosebiti dupa un singur lucru: dupa ceea ce va cer, nu dupa ceea ce va spun.

Iar daca va doriti un soclu, sa stiti ca e bine sa-l comandam abia dupa ce avem ce scrie pe el.

Al dumneavoastra,

Un alegator care nici macar n-a apucat sa va voteze.

Lucian Mindruta

Esti invitatul meu la Art Safari

Posted on Updated on

Pictezi? Nu. Bine. Sculptezi? Aha, nici asta. Confectionezi arta din te-miri-ce? Ihm, daca nu se pune ce desenezi in sedinta? Nu prea.

Si totusi, chiar daca nu faci nimic din toate astea, poti sa te uiti la cei care o fac. Asta e miracolul artei: ca un lucru la care nu ne pricepem catusi de putin ca autori poate fi atat de usor de inteles, ca spectatori.

Nu mai zic ca filmul de prezentare e absolut delicios!

art_safari_banner_site_1920-x-1080-px

Alegeti ce doboram in satele de munte: padurea? Sau oamenii?

Posted on Updated on

Am mai vazut filmul asta. Romanul e bun, dar vine strainul rau si-l jefuieste. Romanul ar trai in armonie cu natura, dar nu-l lasa austriacul. Sau americanul, care il forteaza sa bea cola. Rusul nu, ca el stie sa se stearga la fund cu papusoi, in fundul curtii. El e ok.

Asa o fi. Dar hai sa va spun ceva, c-am fost in satele astea de munte si stiu care e mersul pe acolo. Nu e ca la mall. E jale. Si e fix jalea noastra. Iar adevarul-adevarat suna cam asa:

Padurile le taie romanii. Romanii. Romanii. Ok, cateodata si ungurii (cetateni romani, la fel de saraci ca si-ai nostri). Unii legal, altii ilegal. Unii pe terenul lor, primit de la retrocedari. Altii pe terenul altora, luat cu japca. Destui taie pe sest, cand proprietarii dorm. Le rad padurile si dupa aia vand cui se nimereste. De multi ani – pana in ziua de azi – politicienii sunt in varful lantului trofic al acestei exploatari. De la toate partidele.

Asta se intampla. De multi ani. Romanii isi taie padurile. Ma auziti? Noi. Exact, noi. Strainii doar cumpara lemnul de la noi. De la hotii nostri si de la oamenii cinstiti. Dar de la noi. Oricum, cele mai multe sunt taiate legal. Cumparate legal. De ce? Ca nu stim ce sa facem altceva. Pentru ca un tanar dintr-o localitate de munte n-are de ales decat intre oi si drujba. Si Spania.

Ce poti face intr-o tara saraca? Vinzi mintea sau vinzi bradul. Vinzi ce stii sa faci. Sau inveti sa tai, sa scoti petrolul, sa scoti aurul si mai stiu eu ce.

Asta poti face cand nu ai scoala sau destula flexibilitate intelectuala sau amandoua: vinzi ce-are tara, pentru ca tu nu ai nimic ce vor altii sa cumpere. Vinzi ce e in jur, ca nu ai ce vinde din tine. Si mai ales vinzi ce vor domnii de la oras: lemn pentru mobila, pentru case, pentru jucariile eco si ramele de ochelari de fitza.

De-asta se duc padurile, deplanse de lumea fina de la Bucuresti, care inca nu se poate hotari daca e frate cu codrul sau doar cu chestiile trendy facute din copaci doborati. Se duc pentru ca Dorel dintr-un sat din fundul Vrancei n-are cum altfel sa-si ia mancare sau macar juma’ de rachiu. Decat cu drujba. Nu zic ca e bine sa tai copacii. Normal ca nu e. Copacii sunt fiinte vii. Au dreptul la viata. La fel ca si Dorel, care crede acelasi lucru despre el. Si-acum noi trebuie sa alegem: pe cine doboram?

Pe copac, inalt, falnic si de 100 de ani? Sau pe Dorel, mic, murdar de unsoare si noroi, garbovit, hot, mincinos si evazionist? Cine e mai important? Cine merita sa ramana in picioare? Cine trebuie sa se descurce, nu e treaba noastra cum?

Si aici e aceeasi poveste ca la Petrosani, Copsa Mica sau la gazele de sist: ok, oprim industria care polueaza si incetam sa exploatam resursele naturale ale planetei. Perfect. Asa si trebuie. Si din ce traiesc de maine aia 10.000 de insi sau cati ori fi care depind direct de exploatarea lemnului in zeci si sute de localitati si catunuri? Turism? Arta? Se apuca de crosetat ii si reparat bicicletele hipsterilor? Din cules de ciuperci?

Sau le cauta pe alea otravitoare si le mananca, pentru ca noi, aici la Bucuresti, sa ne felicitam c-am mai impiedicat niste prosti sa-si castige painea cu toporul, in loc sa se faca si ei regizori, directori de marketing si specialisti in dat cu parerea pe facebook?

Da, exact. Dat cu parerea. Asa, ca mine, primul idiot dintre toti, Idiot ca-si bate capul sa se gandeasca si la ziua de dupa ce toate idealurile noastre se vor fi implinit.

Răzmeriță pe pagina de facebook a lui Iohannis

Posted on Updated on

Nu stiu daca ati mai dat vreun ochi in ultima vreme pe celebra pagina a lui KJ – cea mai mare a vreunui politiician din Europa! Lucrurile s-au schimbat pe neasteptate. De la iubirea profesata in toamna-iarna de 90% din comentatori, in ultimele saptamani (si cu precadere dupa aparitia scandalului cu Codul Silvic si compania austriaca), cele mai multe dintre interventii sunt critice. Si nu doar atat. Publicul pleaca.

In ultimele doua saptamani (27 aprilie si pana azi) ritmul postarilor a scazut si sub una la 2 zile, iar angajamentul (numarul de oameni care dau like, share, comenteaza) s-a redus fata de lunile de miere de dupa 16 noiembrie.

De la 30 – 50.000 de like-uri pe postare in decembrie – ianuarie (cu varfuri de 100.000) , media in aceste ultime doua saptamani a ajuns pe la 10-15.000 de like-uri.

De asemenea, oamenii nu mai simt nevoia sa dea share. Si acest indicator a scazut la o medie de 500 pe postare in ultimele doua saptamani, fata de peste 1000 la inceputul anului.

Dar cel mai grav mi se pare modul in care fostii lui simpatizanti si activisti voluntari reactioneaza la tacerile tot mai lungi din ultima vreme. Dragostea a devenit, brusc si peste noapte, dezamagire.

Sa luam cateva postari din ultima saptamana si reactiile la ele. Si sa incepem cu cel din dimineata asta, cand, dintre atatea probleme majore, echipa de comunicare alege sa deschida cu initiativa presedintelui de a intra intr-o campanie generica pentru drepturile femeilor:

1

Raspunsul e imediat si drastic: primele comentarii (si cam 8 din 10 sunt asa) arata ca sunt si alte urgente. Problema taierii padurilor a ajuns in agenda social media si presedintele e acuzat c-o ignora. Altii pur si simplu il ironizeaza pe KJ, ceea ce era total neobisnuit pe pagina asta chiar in urma cu cateva saptamani.

12

Tentativa de a schimba vorba e sanctionata imediat de comentatori. Sigur, unii sunt postaci de partid, altii sunt nevorbitii vesnici ai FB-ului… dar dincolo de asta, perceptia de inactiune a presedintelui pare sa prinda la public.

13

Ceea ce se intampla de fapt pe pagina lui KJ arata, inca o data, adevarata forta a social media (si cealalta fata a monedei, pe care echipa de comunicare de la Cotroceni nu pare suficient de sofisticata s-o contracareze): Facebook-ul te face, dar tot el te si desface. Iar viteza de demolare e cateodata la fel de mare. Postarile surprind si ele aceasta tema.

10

Cateva perceptii care apar la comentatori (si care pot fi, dar nu obligatoriu parte a unei campanii): „efortul diasporei a fost degeaba. Iohannis e al doilea Constantinescu. Campania de schimbare a guvernului a esuat in blat.” Si asa mai departe.

 3

Unii dintre comentatori par autentici. Iar dialogurile dintre ei nu sunt moderate de nimeni din partea paginii. De fapt, nicaieri nu pare ca presedintele ar interveni in vreun fel personal pe fb. Ceea ce – si cred ca nimeni nu i-a spus – e de neiertat. Facebook e un mediu de comunicare interuman, iar oamenii il asteapta aici chiar pe presedinte, macar din cand in cand.

Aproape la fiecare postare din ultima saptamana au fost reactii de respingere. Si adevarul e ca cele mai multe sunt simple exercitii de complezenta, la care publicul reactioneaza furios. Temele zilei (si sunt vreo 2-3 mai grave in fiecare zi) par a fi evitate de echipa de comunicare. Iar tacerea celebra, interpretata ca semn de „presedinte altfel” e astazi din ce in ce mai dur sanctionata.

Cele mai dure sunt reactiile la tacerea presedintelui pe propunerile de modificare a Codului Penal (acelea ale penalilor din Parlament). Sunt tot mai frecvente apelurile la demonstratii – si de fapt in week-end sunt asteptate cateva, legate exact de Codul Silvic.

8

Inca o lectie pentru comunicatorii lui Iohannis: complezenta nu merge. Ba chiar se intoarce impotriva ta. Acum cateva zile, cu ocazia Zilei Libertatii Presei (sau cam asa ceva, am fost jurnalist dar va jur ca n-am sarbatorit niciodata…)), presedintele a postat un mesaj vag incurajator la adresa breslei. Nimic remarcabil. Iata si cateva reactii:

11

Relatia cu Ponta (prea buna, in viziunea unor comentatori) e si ea sanctionata de dezamagitii de serviciu. Nu stiu cati sunt postaci, dar doua lucruri sunt clare: fanii lui Iohannis nu mai intra sa comenteze si sa-l apere. Iar moderatorii paginii tac si ei:

16

Cateva mentiuni: nu am selectat special postarile astea. Pe multe le-am lasat in grupaje de 3-5, ca sa vedeti ca nu exista intre ele nici reactii si nici commenturi pozitive.

De altfel, e greu sa mai gasesti in ultimele saptamani asa ceva pe pagina lui Klaus Iohannis. Pare ca scandalul cu padurile (si poate si interventia lui Mircea Cartarescu apropos de ICR si de jenantul Breban) au scos din mutenie acelasi strat social de activisti civici care l-au pus pe Iohannis in functie. Sigur, postacii (si mai ales ai PSD) profita si ei de ocazie sa mai infiltreze cate o soparla.

Dar n-ar fi avut nici un fel de succes daca perceptia reala asupra prestatiei presedintului n-ar fi devenit atat de proasta chiar in randul simpatizantilor lui.

15

In loc de concluzie: Facebook te urca, facebook te coboara. Klaus Iohannis nu are o strategie de social media, tot asa cum n-a avut una electorala si nici una post-electorala. A ajuns presedinte pentru ca noi am cautat o alternativa la Ponta – si cam atat. Iar celebrii pasi pe care ii face masurat si calculat sunt, cel putin in perceptia oamenilor care ii scriu, ezitanti, pe langa carare si cateodata chiar inapoi.

E vremea sa se gandeasca serios la ce presedinte vrea sa fie, care ii sunt aliatii si care inamicii.

Like-ul si share-ul nu-i mai sunt prieteni multa vreme. 

Si-am incalecat pe-o sa… si ne-am dat jos la mare!

Posted on Updated on

20150425_105849

Am avut soare. Si l-am fugarit doua zile, pana cand porii pielii ni s-au deschis, sa intre in ei mirosul de rapita si cantecul brotacilor de pe margine.

Am avut camarazi. Niciodata in cei 9 ani de pana acum n-am avut o asemenea solidaritate in grup: plutonul compact care a intrat in Navodari a cuprins mai bine de trei sferturi din toti participantii.

Am avut ajutoare. Salvarea Bucuresti si Politia din judete, Giant si Lidl, mai ales Lidl si mai ales Flora Farm si Tymbark si Gatorade si… sigur uit pe cineva! Dar nu pe Renault.

Am avut o noapte electrica la Amara, cu un public (cel putin pentru mine) care mi-a aratat ca drumul asta nu iti aduce doar muschi si obosea20150425_11433220150425_13104920150426_10003320150426_122853la, ci si prieteni.

Am avut o sosire cu peripetii, dar cu oameni minunati alaturi de care am petrecut seara (da, cu doi dintre participanti am ajuns pe la 2 in Bucuresti).

Si mai ales am avut noroc ca marea e tot acolo, nici prea departe, nici prea aproape, exact cat trebuie sa ne fie greu pe drum si sa fim fericiti la final.

Si sa ne intrebam, cum facem acum… Pe cand, urmatoarea tura?

http://www.cubicicletalamare.com

20150425_184712

OMG! OMG! OMG!… Am testat Apple Watch si-am trait sa va povestesc. OMG!

Posted on Updated on

Munchen. Cald. Soare. In piata centrala, 500 de ani de istorie (cladirea din spate) se uita ingrijorate la nici o zi de baterie. Si se pregatesc sa depuna armele: e mai putina lume in muzeul dominat de arcadele gotice decat in templul de sticla si otel al lui Apple. Nu mai zic de bani!20150415_145832

Banii sunt ai nostri si, dupa toate probabilitatile, ne pregatim sa-i dam, indiferent de cat tine bateria, fara sa conteze daca putem zari ecranul sau daca, cu adevarat, ne trebuie inca un ceas cand avem deja 3 Swatch-uri in perfecta stare de functionare, daca am sti pe sub ce canapea au cazut.

Dar, poate sunteti curiosi sa aflati de la un roman care s-a jucat o jumatate de ora (masurata exact pe Suunto, ceasul meu actual) cu Apple Watch. Merita? Pardon, se merita?

Inainte sa va spun asta, cateva observatii:

Ceasul e mai mic decat pare in toate pozele. Chiar si versiunea de barbati, de 42 de milimetri imi pare mica, mai ales in comparatie cu Moto 360 sau Samsung Gear S. Stiu si ei, odata ce rotita (coroana) de pe lateral are ca principala functie sa faca zoom in meniu. Nu sunt singurul care si-a stricat ochii la calculator, deci.

Meniul e senzational de frumos si intuitiv. Pur si simplu te trage la butonat. Ajungi usor la orice functie, ajungi acolo cu placere si nu obosit si enervat, ca in actualele device-uri bazate pe Google Wear. Care, apropos, poate sa se impuste in piciorul ramas intreg, caci pe celalalt l-a rupt nea Tim Cook.

IMG_1282

Features si parerea mea. Pe puncte: 

Butonul de „contacts” e insa inutil si mult mai bine era sa fie mapat ca „back”. Cel putin eu asta am asteptat de la el, din prima.

Rotita de zoom si alte functii e o minune inginereasca: se roteste cu placerea uleioasa a scrumbiei in conserva. Mi-a placut.

Functii: Maps? Inutil. nu pot citi. Sper sa-mi povesteasca Siri.

Ecranul e prea mic pentru mine. Clar. Astept Apple Watch 2S!

Facebook notifications: da, foarte bun.

Mail? Excelent implementat, citesti doar mesajul si de la cine vine. Doar aici fontul e lizibil.

Ceasul? Cam urate fetete. Dar probabil ca vom gasi unele mai frumoase cu 3,99 euro pe Itunes.

Bursa? Doar pentru chibiti ca mine. Sper s-o poti sterge.

Vremea? Era deja buna in Iphone. Dar, totusi, cam putine detalii aici.

Contacts? Aici au dat-o in bara. Eu am 3000 de numere de telefon. Ceasul accepta (cred) un numar prestabilit de contacte favorite. Nu e de mine.

Aplicatia de sport? Arata bine, nerelevanta dupa o saptamana, pot sa jur. Era mai buna una de mici si bere. Glumesc, una de seminte de quinoa si suc de masline verzi. Asta e genul Apple.

20150415_134920

As putea sa continui asa inca vreo cateva zeci de features, doar ca sa va pierd timpul. Dar n-am de gand.

Voi vreti sa stiti ce e de capul acestui ceas, cat ma duce pe mine capul. 

Ei bine, nu e un ceas. Este o solutie pentru ca Apple sa mai vanda si anul asta ceva celor care au cumparat deja Iphone 6 si n-au nimic nou la care sa-si asmuta cartea de credit pana in toamna.

Si mai e un lucru, pe care desigur ca il veti realiza pana la urma: e o unealta despre care sa vorbesti, nu pe care s-o folosesti. Un declic de conversatie. Un statement de conformitate (da, sunt in regula, nu-s nebun, mi-am luat si eu ca toata lumea Apple Watch). Un rit de initiere in lumea celor care nu cuvanta, dar cheltuie. Si spera ca portofelul lor va vorbi mai frumos cu ajutorul acestii obiect.

De-asta Apple nici nu vinde ceasul inca. Acum doar poti sa-l probezi. Sa faci incalzirea. Sa vorbesti despre el. Sa-l introduci in conversatie asa cum introduci un sfant nou intr-o religie veche. 

IMG_1283

Asta se si intampla in magazin (dar n-am vrut sa-i pozez pe oameni si sa-i fac sa se simta prost): o multime de cetateni in toata firea stateau la taclale cu baietii aia model „genius”. Apropos, trebuie sa ne lasam barba, totul e pierdut pentru barbatii barbieriti!

Si, de fapt, nici nu stateau de vorba. Ci faceau ce fac oamenii de mii de ani: deveneau parte a unui trib. Intr-un rit de initiere care altadata folosea o ghirlanda de scoici. Acum scoica se poarta la mana. Si poti s-o duci la cap si, daca ciulesti bine urechea, sa auzi marea.

Marea de oameni independenti, sofisticati, diferiti, care se recunosc unii pe altii dupa faptul ca au la mana fix acelasi lucru.

Asta e marketingul adevarat. Nu-l poti deosebi de o ideologie.

Bravo, Applle, l-ai batut pe Marx cu armele lui: egalitatea si proprietatea poporului asupra mijloacelor de pierdut… da, de pierdut timpul!

Frumoasa ironie ca obiectul asta, care te ajuta sa pierzi vremea se numeste ceas!

IMG_1281